Dintr-un motiv oarecare, sunt nevoit să-mi răsfoiesc cărţile, începând cu Fragmente despre vid. Constat că am trăit frecvent într-o tensiune la limita suportabilităţii, tensiune care de mult s-a potolit. Efectul, atunci: „Euforia nefericirii. Să umbli năuc. Să-ţi fie totuna. Să nu vrei nimic.” Dar şi fraze pe care le-ar fi putut semna Gombrowicz: „…am spus că n-am purtat niciodată nicio uniformă gândindu-mă la neîncadrarea mea în sistem. De fapt, sensul afirmaţiei e mai larg. N-am avut niciodată identitate, n-am intrat de-a binelea în niciun rol.”
Nu-i bine să depăşeşti în conversaţie un anumit nivel de sinceritate. Numai ruşii comit necuviinţa asta şi aşa se explică, e drept, de ce a apărut Dostoievski la ei.
Acum ştiu pentru ce uneori Gombrowicz nu pare, ci chiar spune prostii. Pentru că: „…eu trebuie să fiu original!” Original cu orice preţ. Este preţul de plătit.
Cum, ca cititor, ai tendinţa să te identifici, la Balzac te temi ca un personaj sau altul să nu se ruineze. La Proust, niciun pericol: cu excepţia Albertinei, săracă din necesităţi narative, mai toate personajele sunt „excessivement riches”, „formidablement riches”, „colossalement riches”.
Uneori se întâmplă să străbaţi o distanţă împreună cu un mare scriitor, dar, ca acei căţărători înnăscuţi care, după ce rămăseseră mult timp, cuminţi, în pluton, de îndată ce panta începe să urce se desprind irezistibil şi nimeni, până la sosire, nu mai apucă să se apropie de ei, ca aceia, deci, scriitorul mare pătrunde într-o zonă în care n-ai cum să-l mai urmezi. Aşa, într-o parte, Gombrowicz, când povesteşte cum, abia sosit în Argentina, dornic să se impună atenţiei ca artist, în loc să facă ce ar fi necesar, se aruncă, nebuneşte, într-o frivolitate facilă şi în nevoia de a se înjosi, iar dincolo, Proust, când îi face bunicii, celei care-l iubeşte ca nimeni altul,