O propunere recentă, vizând reformarea rezidenţiatului, prevede reapariţia unui trunchi comun, cu durata de doi ani, diferenţierea pe specialităţi urmând a se face abia după această perioadă, care aminteşte de stagiatura de altădată. Care ar fi beneficiile unei asemenea schimbări? Dacă tot e vorba de schimbarea sistemului de accedere în specialitate, care credeţi că ar fi procedura optimă? (Dr. A. M.) Nu ştiu cine a făcut propunerea, dar sunt sigur că persoana nu a înţeles sau nu ştie nimic despre ce înseamnă pregătirea postuniversitară a medicilor pentru practica medicală modernă. Pentru că vorbim, probabil, de cineva cu o „funcţie“ în România, justificarea unei asemenea propuneri cinice este cât se poate de limpede: trunchiul comun va asigura forţă de muncă ieftină spitalelor publice şi va întârzia exodul medicilor care vor să iasă din România, pentru totdeauna, după rezidenţiat. Specializarea a devenit obligatorie pentru toţi medicii. Îi includ aici, în primul rând, cu admiraţie şi respect, pe medicii de familie, temelia oricărui sistem performant al medicinii contemporane. Alături de medicina de familie sunt specialităţile de bază – medicina de urgenţă, medicina internă, pediatria, chirurgia, obstetrica-ginecologia, neurologia şi psihiatria. Aceste opt specialităţi sunt, cognitiv şi practic, complet diferite, iar autonomia lor trebuie încurajată şi respectată. Singurul fel în care se poate vorbi serios despre un trunchi comun (sau an preliminar ori program de stagii complementare) este în interiorul fiecărei specialităţi dintre acestea opt. Diferenţele dintre trunchiurile comune sunt substanţiale, dar există şi unele suprapuneri. În general, anul preliminar trebuie împărţit în trei segmente de câte patru luni fiecare. Pentru psihiatrie, sunt necesare stagii de medicină Publicitate internă, neurologie şi pediatrie. Pentru chirurgie, sunt necesare