Intr-o carte recentă - La littérature en péril, 2007 - Tzvetan Todorov face cîteva ob­ser­vaţii simple şi fundamentale despre rostul literaturii şi despre predarea ei în şcoală. Ca unul dintre principalii teoreticieni şi promotori ai structuralismului francez, Todorov evocă un dublu context al propriei direcţii de gândire şi de cercetare, în anii �50-'60: soluţie de evaziune şi retragere apolitică, în Bulgaria comunistă; ciudăţenie tinerească, izolată şi aproape subversivă în universităţile franceze dominate de filologie şi istorism. Evocarea are scopul de a ilustra felul în care o dogmă şi un exces au fost înlocuite în timp cu altă dogmă şi alt exces, cu efecte neaşteptate asupra învăţămîntului preuniversitar: în programele şi în manualele şcolare franceze - sub efectele de lungă durată ale structuralismului victorios - opera e analizată în primul rînd formal, tehnic, fără implicarea sensului şi fără vreo raportare la viaţa cotidiană. Todorov îşi asumă o parte din responsabilitate, arătînd că totuşi tradiţia atomizării formale e mai veche. (În fond, retorica franceză şi tratatele clasice de stilistică indicau lungi liste de figuri şi procedee...) Situaţia actuală s-ar explica prin caracterul determinant al formaţiei universitare (ceea ce au studiat la facultate e modelul absolut pentru serii întregi de profesori, critici, scriitori), la care contribuie desigur şi comodităţi didactice (exerciţiile formale sînt întotdeauna mai uşor de corectat şi de notat). Oricum, o direcţie de studiu care ar fi trebuit să ofere o reechilibrare a balanţei, o completare a istorismului şi un auxiliar al studierii textului pare să fi devenit un scop în sine.

Analiza lui Todorov mi se pare oarecum excesivă pentru situaţia franceză (mult mai diversă şi mai suplă decît apare din această descriere), dar se potriveşte uimitor de bine pentru cultura română: care a practicat refugiul în