Odată cu afirmarea lui Vilar ca actor, regizor şi animator de teatru, se încheie epoca precursorilor – Copeau, Jouvet, Dullin, Baty, Pitoëff – şi începe epoca reformatorilor, printre ai cărei protagonişti se va număra şi el.
Vilar rămâne „eroul cultural” al scenei franceze postbelice, scenă căreia i-a modificat structurile şi i-a reînnoit practicile. Legenda îl consacră ca pe o fiinţă deopotrivă solitară şi solidară, ca pe un soi de „monarh republican”, dar şi ca pe un vizionar care a avut şansa de a-şi vedea realizate utopiile mai înainte de a se prăbuşi ca fulgerat din pricina unor eforturi niciodată drămuite, a unei nedomolite energii şi a unei generoase dăruiri de sine. Vilar a izbutit să reaşeze teatrul în miezul problematicii naţionale şi istorice, fără a abandona însă omul, cu zbuciumul lui lăuntric şi cu eternele lui frământări. Această dublă opţiune, această pendulare în fond sfâşietoare îi vor fi nu o dată reproşate, dar măreţia lui Vilar tocmai de aici vine, din curajul de a nu fi făcut o unică şi definitivă alegere cu preţul unei mutilări pe care, fidel crezului său, a avut tăria s-o refuze. Două decenii mai târziu, Antoine Vitez, plasat şi el la aceeaşi răspântie, implicat cu aceeaşi responsabilitate şi cu aceeaşi frenezie în destinele teatrului, se va prăbuşi la rându-i, aidoma lui Vilar, cu doar câteva luni înainte de a împlini şaizeci de ani.
Născut la Sète, în 1912, Vilar este un mediteraneean; nu e, aşadar, greu de înţeles de ce, în fiecare vară, va resimţi nevoia de a revedea marea şi de a se odihni pe ţărmurile ei. Îl îndeamnă la asta, fără îndoială, şi ceva din irezistibila lui atracţie pentru întinderile nemărginite, pentru spaţiile vaste. Aşa se explică şi faptul că, mai târziu, vrând să evite meschinele şi sufocantele săli de teatru pariziene denumite, pe bună dreptate, „bomboniere”, îşi va căuta şi găsi un refugiu în imensa C