Miturile politice moderne includ întotdeauna un sâmbure utopic. Nu toate utopiile sunt însa programe de purificare socială ori etnică radicală. Nu toate sunt potenţial genocidare.
Milovan Djilas nota în anii 70 că există elemente de altruism care nu pot fi uitate atunci când scriem ori vorbim despre ispita utopică. Chestiunea esenţială o constituie însă păstrarea unei lucidităţi indispensabile, antidot la seducţia radicalismelor mesianice care se poate lesne converti în nihilism.
Denunţarea de către Raymond Aron a totalitarismului a dus la izolarea sa de către intelectualii francezi. A fost redescoperit foarte târziu şi abia acum se simte influenţa sa colosală asupra Franţei şi a gândirii autonome, critice în Occident. Intelectualii francezi spuneau atunci "prefer să greşesc alături de Sartre decât să am dreptate împreună cu Raymond Aron"! Aron nu s-a ocupat cu speculatia metafizică, deşi era unul dintre cei mai bine pregătiţi filosofi ai secolului XX, scria mult mai riguros decât Sartre şi nu îl pastişa pe Heidegger. A fost un gânditor original însă nu a avut capacitatea de a crea acel tip de ‚biserică culturală’ care a fost existenţialismul la sfârşitul anilor ’40 şi în anii ’50. Spre sfârşitul vieţii, Jean-Paul Sartre şi-a înţeles multe din erori, iar cei doi foşti colegi de la École Normale Supérieure, care nu şi-au vorbit multă vreme, şi-au strâns mâinile când au mers împreună la preşedintele Franţei, pe vremea aceea Mitterrand, să susţină cauza aşa-numiţilor “boat people", refugiaţii din regimul comunist vietnamez.
O a doua personalitate importantă în discuţia asupra sacralizării politicului este Arthur Koestler, din păcate prea puţin cunoscut încă publicului din România, dar extraordinar de influent pentru generaţia mea. Cartea sa "Întuneric la amiază" ("Darkness at Noon", cunoscută şi sub titlul traducerii franceze, "Le Zéro et l’infini")