Lumea plină de cabotini, de fripturişti, de impostori şi imorali a lui Caragiale există şi astăzi. A lui Caragiale era măcar simpatică.
În volumul O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), apărută la Editura UAIC, Iaşi, 2012, Mihai Chiper încearcă să afle, dacă la începuturile modernităţii româneşti a existat şi o practică a onoarei, nu numai referirea, ca azi, la termenul „onoare”. Trebuie spus că interesul pentru acest subiect a fost scăzut în istoriografia românească, autorul ieşean fiind primul, care tratează pe larg şi în adâncime fenomenul onoarei şi al duelului în modernitatea românească. Din punctul de vedere al conceptualizării şi sintezei temei mai poate fi pomenit Andrei Oişteanu, care a trezit interesul pentru temă, prezentând reflectarea duelului în literatura vremii. Sigur, oglinda literaturii (chiar dacă o plimbi stendhalian de-a lungul unui drum) nu este aceeaşi cu realitatea istorică. Dacă ne vom lua după Caragiale, de pildă, la care duelul cade în derizoriul lui „tras palme cafine”, am putea crede că afacerile de onoare în conştiinţa elitei româneşti nu au existat. Eu însumi am crezut mult timp astfel. Dar iată că vine Mihai Chiper şi ne prezintă un material vast, neliterar, cu nenumărate afaceri de onoare, dueluri, cu societăţi de scrimă, procese verbale de „carenţă”, jurii de onoare etc, material cules cu acribie de benedictin din diverse surse, îndeosebi din presa vremii (Mihai Chiper a practicat el însuşi ziaristica, are o rubrică săptămânală la acest ziar; voi spune pentru căutătorii de nod în papură, care vor hârâi: „Penibil! Vă periaţi între voi!”, că nu-l cunosc pe M.C. şi mi-am dat seama că este acelaşi cu cel care scrie în ZdI abia după citirea cărţii lui).
Acţiunea lui Mihai Chiper a fost mai dificilă, în lipsa unei bibliografii serioase a temei, decât pare la prima vedere, fiindcă a tre