Cine ar fi crezut că „rebelul" Cosasu, care scandaliza în 1956 o foarte conformistă adunare, cerând (auziţi ce chestie!) „adevărul integral" în gazetărie si în literatură, se va aseza cândva, cu maximă naturaleţe, în rândul clasicilor?
Şi cine s-ar fi gândit că acest scriitor ascuns, care făcea literatură sub pseudonim, într-un col] de gazetă sportivă, şi jura pe Isaac Babel şi Ilia Ehrenburg, avea să-şi vadă cândva numele pe cotorul unei serii de Opere ajunse, iată, la volumul al IlI-lea? Şi cui i-ar fi trecut prin minte, în sfârşit, că acest bizar gazetar-scriitor din promoţia lui Nicolae Labiş, Fănuş Neagu şi Ion Băieşu, dar debutând târziu şi mult mai puţin grăbit decât aceştia în a se impune literar şi social, va ajunge, fără să facă vreun efort anume (altul decât scrisul, se-nţelege), unul dintre numele de referinţă ale literaturii noastre contemporane? Unanim apreciat, cu succes de critică şi de public, Radu Cosaşu este astăzi unul dintre acei fericiţi a căror vocaţie a biruit toate adversităţile - şi n-au fost deloc puţine - şi s-a împlinit.
Deşi nu pare, volumul al III-lea din seria de Opere de la Polirom este important din cel puţin două puncte de vedere. Primul volum al seriei relua, într-o selecţie personală oarecum misterioasă, cel puţin pentru mine, trei culegeri mai vechi: Maimuţele personale (din 1968), Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă (1974) şi Poveşti pentru a-mi îmblânzi iubita (1978). Cel de-al doilea a avut - de data aceasta, cred, deloc întâmplător -, o tentă mai apăsat gazetărească, întrucât conţine culegerile O vieţuire cu Stan şi Bran (din 1981) şi Sonatine (din 1987). Al treilea, în schimb, ne prilejuieşte reîntâlnirea cu o mică bijuterie a genului, şi anume culegerea de cronici „sportive" Cinci ani cu Belphegor (din 1975), şi cu „un fel de roman" care, apărut în 1993, nu s-a bucurat de receptarea meritată: Mă