Razboiul pentru întregirea nationala a României din anii 1916-1919 s-a dovedit din nefericire - în unele privinte - o împrejurare întristatoare privind calitatea morala a acelor personaje care au iesit la rampa într-un chip surprinzator si, de buna seama, dezamagitor.
Cine si-ar fi închipuit ca se vor gasi oameni dispusi, în mijlocul suferintei nationale de la sfârsitul anului 1916, sa-si ofere serviciile ocupantului pentru rasturnarea dinastiei? Motivele "patriotice" invocate în scopul detronarii regelui legitim mascau în fond orgolii stupide si pagubitoare. Regele Ferdinand I era pus în situatia de a constata ca exista, printre credinciosii sai supusi, oameni pentru care cauza României parea a se confunda cu aceea a Puterilor Centrale. Sfârsitul razboiului va însemna si sfârsitul combinatiilor fanteziste, degradante si periculoase.
Anul 1916 - al 50-lea an al dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României ar fi putut sa fie si ultimul pentru Ferdinand I, înscaunat la numai doua luni dupa declansarea primei mari conflagratii mondiale. Finalul acestui an catastrofal se contura tragic si sumbru pentru români si pentru regatul care, mutându-ti capitala la Iasi, mai cuprindea circa 37.000 de km.
Oltenia, Muntenia si Dobrogea se aflau sub ocupatie straina. La Bucuresti, germanii devenisera - consemna în ale sale Note politice Al. Marghiloman, presedintele conservatorilor filogermani ramasi, cu învoirea premierului Ionel Bratianu, sub ocupatie - "grozav de aspri si putin discreti. Ei invadasera totul si desigur ca curtenia este în mod voluntar data la o parte (...) Pe hârtiile oficiale, titlul ministerului si mentiunea "Regatul României" sunt sterse. Ei zic ca oficial Regatul României nu mai exista.
Au oprit sa fie pomenit în biserici regele si chiar sa se pronunte numele lui". Ideea unei paci separate cu ceea ce mai ramases