Acum 10 ani, Ion Manolescu publica Un manifest postmodernist în România literară, numărul 5/1996. Manifestul disocia între textualismul scriptic (optzecist) şi postmodernismul mediatic (cu nume, precum Mircea Cărtărescu şi Sebastian A. Corn), dorind în acelaşi timp a provoca o parte a criticii literare, nesincrone cu mijloacele multimedia şi cu influenţa acestora în scrierile anilor 1990. între timp, alte nume s-au adăugat literaturii mediatice şi, de asemenea, au apărut ori s-au dezvoltat noi forme, specii şi genuri ale culturii virtuale, de la scrierile pe Internet precum hipertextele sau blogurile la jocurile în reţea. în acelaşi timp, au apărut voci care s-au delimitat de postmodernism, precum Mark America cu Manifestul Avant-Pop (o desprindere deopotrivă de avangardă şi de pop culture) sau, la noi, Marius Ianuş şi Dumitru Crudu cu Manifestul fracturist, un fel de bruiaje la direcţia culturală mainstream. Totuşi, lucrurile sunt mai complicate la o privire secundă, astfel încât postmodernismul nu încetează să-şi prelungească tentaculele culturale, la începutul mileniului al treilea, în noile manifestări artistice care aşteaptă a primi un nume, chiar dacă se vorbeşte "cronica unei morţi anunţate: postmodernismul", cum teoretizează Monica Spiridon în numerele 310 şi 311 ale "Observatorului cultural" (în paranteză fie spus, teoreticiana se află permanent în avangardă, fiind printre primii la noi care a discutat termenul de postmodernism şi iată, acum, prefigurează apariţia a altceva, nenumit încă). Până se vor fixa însă ideologiile generaţiei "milenariste" şi se va face o privire panoramică asupra acesteia, în prezent se poate remarca o pluralitate de direcţii, dintre care unele confuze şi bâlbâite, (încă) slab conturate: de la mizerabilismul erotic la cel social, de la prozaism la elemente (post)apocaliptice şi autobiografie crudă. Aceste direcţii par a se afla astă