Iowa-City. Moartea în străinătate se admite mai uşor. De cineva pe care nu-l cunoşti, oricum te desparţi mai repede.
Pe ziua de 27 decembrie 1978, Mircea Eliade a fost internat într-un spital din Chicago. Bolnav de inimă. Din cauza fumatului. Fuma enorm. Aş fi vrut să mă duc să-l văd pe patul de suferinţă. Rar de tot însă faci cunoştinţă prima dată în acest mod cu cineva...
De atîtea ori, şi-n ţară, mi se întîmplase să nu alerg la căpătîiul unor muribunzi cunoscuţi; cu atît mai puţin, în cazul de faţă. Şi-apoi, nu ştiu cum, totdeauna am fugit... de morţi. Mai ales de cei a căror încetare din viaţă mi se părea absurdă, greu de acceptat; unii dintre ei, cu totul şi cu totul subiectiv, dîndu-mi impresia că ar putea fi veşnici, nemuritori. Cum îl crezusem de exemplu pe Geo Bogza. Am mai scris. Repet amintirea zilei în care Bogza, întins pe catafalc, în biserica Amzei, rămas singur în ea, fără nici o priveghere; ...cînd, intrînd, văzusem de departe cosciugul cu pălăria neagră, largă, a decedatului, aşezată la căpătîi, între lumînările aprinse; şi cînd, văzînd-o acolo, o luasem la goană îndărăt, ieşind afară pe pîrtia de lumină pe care soarele înclinat o arunca în sfîntul lăcaş. O laşitate veche, desigur.
Mă uit la frază. Şi-mi spun, fără pic de emoţie, astăzi, că fraza i-ar fi plăcut, sigur, şi lui Bogza; din partea căruia stilul primelor mele tinereţi învăţase cîte ceva. Deşi, invers. El spunea, de pildă, "fii scurt, ca şi cum totul s-ar petrece pe loc!" Pe cînd eu amînam mult timp predicatul, pînă ce cititorului i-ar fi crescut la maximum curiozitatea...
Totuşi, prietenii mei, cîţi mai am, să nu se aştepte să vin să-i încurajez, cînd vor fi gata să treacă pragul; să nu conteze pe mine. La fel cum nici eu nu contez pe ei.
*
* *
Afinităţi cu scrisul lui Mircea Eliade aveam mai demult, de cînd citisem întîi
