Te iubesc E un tren care se rasuceste prin lume, iar cand si cand trece si prin dreptul ferestrei mele, risipindu-mi umbrele. Sursa imagine: paginidemedia.ro

De parca ar sta la panda

si, atunci cand vede

ca rosturile lumii,

de orice fel ar fi ele,

pun stapanire pe mine,

apare ca si cand ar fi asteptat

la coltul Casei Scanteii.

De fapt, daca stau sa ma gandesc bine

si sa nu fiu inselat de sunetul rotilor

abandonate pe sine,

nici nu stiu cum arata, trenul asta

nu l-am vazut niciodata.

Poate este doar amintirea

unui sunet care ma strabate

din copilarie incoace,

de pe vremea cand trenul

era pentru mine

mai degraba o himera,

decat un mijloc de transport.

Sau, poate glasul rotilor lui

este doar o parere.

De-asta mi-e teama sa-l vad,

as putea sa fac asta

ridicandu-ma-n picioare

si facand cativa pasi

pana-n dreptul ferestrei.

Mi-e teama ca el

nu exista cu adevarat,

mi-e teama ca,

dupa ce-o sa-l aud,

n-o sa-l pot vedea

si atunci toata aceasta vraja

de care ma las purtat si amagit

s-ar destrama.

Cert este ca, de cate ori ma asez

la masa de scris,

el, trenul, mai intai cu sunetul

si mai apoi cu totul,

incepe sa-mi cotropeasca

toate gandurile

si-n cele din urma,

instinctele. Instinctele

animalului de prada din mine,

care mai tot timpul se hraneste

cu sangele proaspat

al lumii…

Si inaintea unei ploi

si dupa una,

pare acelasi

si, totusi,

de fiecare alta data,

e altul.

Si asta se simte

in mersul lui,

dupa felul in care strabate

si cucereste

o amintire de-a mea,

dupa care se rasuceste

pana la sentimentul dintai,

sentimentul c