Manualul bunului roman Inceput initial prin 1965, abandonat ani buni, reluat apoi la inceputul anilor saptezeci, mai mult la insistentele producatorului, filmul are un subiect teribil, de nepovestit. S-a spus cam totul despre clovni, dar probabil foarte putine despre meseria ca atare. Daca este o meserie. Dincolo de sensul peiorativ pe care-l evoca acest cuvint in limbajul comun, mie mi s-a parut, mult timp, ca a fi clovn este mai ales un soi de infirmitate. Respectiv, o imposibilitate de a depati o forma elementara de expresivitate, pur corporala, care ne condamna sa raminem toata viata in mintea copiilor. Unii adora aceasta, poate. Cei mai multi, insa, am impresia ca o lauda ipocrit. Admit insa ca nu stiu mai nimic despre estetica si arta clovnului, atita cit o fi. Poate fi un rol, o postura: ceva care necesita o dedublare si o initiere. In tot cazul, inexplicabil, cu certitudine, am avut intotdeauna un sentiment de jena si de mila in fata clovnilor, la fel ca in fata unui adult care joaca toata viata roluri de copil: nu stii niciodata daca, nu cumva, aceasta este chiar natura sa. Din acest motiv, clovnul poate fi trist, dar niciodata tragic, in sensul propriu-zis al acestui termen. Am fost de aceea cit se poate de surprins sa gasesc intr-un ziar occidental anuntul care promova o specializare universitara pentru „arta clovnului". S-au mai vazut si pe la noi astfel de ciudatenii. De ce nu si specializari de bucatarese sau instalatori polonezi? Sau poate pentru crescatorii de albine ori cofetari? Adevarul este ca nu-mi imaginam ca poti alege sa devii un clovn. Am crezut dintotdeauna ca te nasti astfel. Ori mai bine spus ca esuezi in aceasta meserie. Totusi, faptul mi-a amintit de o povestioara pe care am citit-o cindva si pe care n-am putut niciodata s-o repovestesc nici macar apropiatilor mei. Este o poveste in poveste de fapt si, dintr-un fel de precautie, voi ince