Perspectiva ieşirii în stradă, a anarhiei, a blocării examenelor şi a anului şcolar au fost în dese ocazii alibiul perfect pentru a masca lipsa de voinţă politică faţă de o reformă structurală a sistemului de educaţie. Însă grevele de săptămâna trecută, mult sub amploarea promisiunilor isterice ale liderilor – difuzate într-un refren fără sfârşit pe televiziunile de serviciu -, care previzionau o nou㠄revoluţie“, ridică din nou o problemă de legitimitate şi reprezentativitate a organizaţiilor sindicale. Când la „revoluţie“ participă 35% din cei aşteptaţi, iar procentul scade accelerat la 5% în câteva zile, pe cine mai reprezintă de fapt Isvoranu, Nistor, Cornea şi alţii ca ei?

Desigur, liderii sindicali au găsit multiple motivaţii pentru participarea scăzută la grevă. Au acuzat încălcarea dreptului la grevă al salariaţilor pentru simplul fapt că ministrul Educaţiei nu s-a limitat la a contempla protestul de pe margine, ci a încercat (şi chiar a reuşit) să gestioneze criza boicotării examenului de bacalaureat. Au invocat presiuni pentru că Daniel Funeriu a avut „tupeul“ să precizeze că în evaluarea calitativă a inspectorilor şi a directorilor va conta felul în care au organizat bacalaureatul. De parcă ar fi nefiresc ca activitatea unui manager să fie evaluată în funcţie de modul în care gestionează crizele. Au contestat procentele de participare la grevă centralizate de inspectoratele şcolare pentru că ar include şi directorii, care nu reprezintă interesele profesorilor, ci pe ale puterii. (Dar paznicii, secretarele şi contabilele care dau cu subsemnatul ca membri de sindicat, contra reformei educaţiei, reprezintă colectivele didactice?) Un aspect a fost însă omis din acest lung şir de explicaţii şi acuzaţii: legitimitatea şi reprezentativitatea liderilor înşişi, precum şi a organizaţiilor pe care le conduc.

Mai mulţi factori au erodat această legitimi