Relaţia noastră istorică apropiată cu Turcia se vede cu ochiul liber, nu doar în bagajul lingvistic (unde am preluat numeroşi termeni legaţi în special de civilizaţia materială) ci şi dintr-un cod emoţional comun.

Sunt tot mai tentat să cred că inclusiv în perioadele pe care cronicile le descriu ca fiind de „asuprire” sau de dominaţie, relaţiile interumane se distingeau prin înţelegere şi dorinţă de coabitare. Până la urmă, relaţia politică era una foarte clară: ţările româneşti plăteau Înaltei Porţi taxa de protecţie, având în schimb deplină libertate religioasă sau de administraţie internă.

Turcii au redevenit o prezenţă comună la noi după Revoluţie. Spiritul lor întreprinzător i-a adus pe urmele trasate de istorie şi nu putem nega că am învăţat de la ei nu puţine lucruri în ceea ce priveşte economia de piaţă şi spiritul negustoresc. Dacă turcii au venit şi vin la noi cu treabă, noi mergem tot mai des la ei ca turişti. Şi învăţam pe viu ce înseamnă turism modern şi servicii atente şi eficiente. Administraţiile de la Ankara au mizat cu hotărâre, încă de acum vreo două decenii, pe cartea turismului: aveau toate condiţiile.

Au ştiut să facă din asta un obiectiv naţional, cu bătaie lungă. Tot ceea ce vedem azi pe coasta de vest şi sud a Anatoliei a demarat la finele secolului trecut cu investiţii în infra-structură. Turcia a devenit, graţie turismului, o ţară cât se poa-te de europeană, în ciuda reticenţelor politicienilor din Vest, care strâmbă din nas la ideea admiterii sale în Uniune, dar nu pregetă să petreacă concedii de vis în staţiunile sale. Turismul este instrumentul principal prin care Turcia se apropie hotărât de o Europă în care-şi are locul. Şi ştiu să o facă fără temenele, cu realism. Deschizându-şi piaţa fostei Uniuni Sovietice, Turcia este acum asaltată de turiştii ruşi cu bani, care-i umilesc pe vesticii zgârciţi. Un milion de ruşi