Un viciu fundamental al democraţiei este acela că, din cauza votului universal, statul rezistă cu greu presiunii cetăţenilor care vor să trăiască peste nivelul permis de eficienţa economiei lor. De aici datoriile externe uriaşe ale unor state, însă cuantumul acestora (indiferent că e calculat ca procent din PIB, per capital sau altfel) nu e principalul element relevant. Există state dezvoltate cu datorii uriaşe, dar care nu par să se confrunte cu dileme prea mari, pentru că au capacitatea de a le susţine. Nu doar performanţa economică le dă această capacitate, ci şi performanţa politică şi administrativă. Din păcate pentru unii şi din fericire pentru alţii, aceste două elemente merg de regulă împreună, astfel că state ca Grecia sau România suferă atît din cauza unei economii ezitante şi precare, cît şi a unui mecanism politico-administrativ neperformant. Însă problema echilibrului dintre resursele produse şi cele consumate la modul global de o societate ascunde o problemă şi mai gravă, aceea a modului în care aceste resurse sînt distribuite. Falimentul unei ţări, despre care se vorbeşte în ultimul timp apropo de Grecia, este doar un risc extrem şi puţin probabil. Există şi pînă la faliment costuri extrem de dureroase ale crizei, nu întotdeauna, sau mai niciodată, suportate de cei care ar trebui. În modul în care un stat distribuie resursele şi le face sau nu dreptate diferitelor categorii sociale, contează foarte mult coeziunea socială şi viziunea pe care acea societate o are despre ea însăşi (dacă există o astfel de viziune cît de cît coerentă). În ţările cu coeziune socială ridicată, precum Germania sau ţările scandinave, modul de cheltuire a resurselor e mult mai puţin disputat. Comparativ cu ţări precum Grecia sau România, există o viziune mai clară despre cît şi cum trebuie să se cheltuie. Chiar şi dacă o astfel de ţară s-ar vedea pusă în situaţia de a