Nu mi-am dorit să-mi fi fost mamă şi tată nici una din femeile şi nici unul din bărbaţii de treabă pe care i-am cunoscut şi i-am admirat. Ar fi fost să-i compar cu părinţii mei şi asta nu se face. Sunt ceea ce sunt pentru că mama şi tata au fost ceea ce au fost.

Istoriile cu cei care se uită în oglindă şi se iubesc peste poate sau se detestă din tot felul de motive, inclusiv genealogice, nu mă ating. Dacă nu mă preocupă persoana mea mai mult decât ar fi suportabil e din decenţă, nu din modestie. Sunt prea multe lucrurile plăcute şi interesante într-o viaţă ca să pierzi vremea urându-te ori adulându-te.

Deşi îmi dau seama că nu-i cuviincios să mă uit peste gard în curţile altora, pe unii oameni nu mi-i pot imagina şi ca pe nişte părinţi. Şi nu numai că nu mi-i pot imagina, dar îi mulţumesc soartei că nu m-au născut şi nu m-au crescut ei. Oriunde se poate trăi - spune latinul Marc Aureliu - se poate trăi bine. Totuşi, ţările, locurile şi familiile în care se poate trăi bine sunt mai puţine ca acelea în care se trăieşte rău. Diferenţele apar la modul în care oamenii concep binele şi răul.

Până la urmă, nu sunt decât două feluri de familii, de locuri şi de ţări. Cele care te ţin legat până la moarte de ele şi cele care te educă, te îndeamnă şi te ajută să urci nişte trepte, să-ţi cauţi şi să-ţi găseşti binele tău. Pe acei oameni nu mi i-aş fi dorit în nici un chip de părinţi, pe părinţii care îşi obligă copiii să le semene, să nu fie altcumva.

Sunt unul din puţinii jurnalişti care au mers câtăva vreme la Harvard, în Cambridge, din pură curiozitate. Am mers ca să descopăr singur, nu prin istorisirile unor absolvenţi, cum se învaţă şi se trăieşte în faimosul centru universitar american.

Ce-i ciudat e că, deşi au mai colindat şi alţi români Harvardul, am avut sentimentul, discutând cu doi cercetători de-ai noştri, că