Aveau numai o mică pretenţie. […] N-aş vrea eu să scot din el vreo douăzeci de minute…? Ei bine, am făcut pentru Veneţia ceea ce n-am făcut pentru Suzana Gâdea şi Partidul Comunist Român. Am scos [din filmul Glissando] douăzeci de minute. Mircea Daneliuc – Pisica ruptă Mi-am recitit noaptea trecută unul dintre jurnalele scrise în Alabama. Un jurnal de „graduate student“ – şi „de căldură mare“, vorba lui Goma –, al tatonărilor de început. În primele 50 de pagini apar, în locuri diferite, două liste de cărţi. Una e cea a titlurilor cărate cu mine din Europa, alta, cea a primelor mele cărţi… americane. Pe care, în loc să scrie Albatros, Univers, Cartea Românească, Bonniers, Norstedts sau Brombergs, scria deodată Houghton Mifflin, şi Knopf, şi Random House. E interesant cum mi-am făcut drum, pe bîjbîite, către puternicii lor prozatori din ultimele două decenii. N-am studiat literatura americană contemporană într-o sală de clasă şi nici nu-mi doresc (o să explic mai tîrziu de ce), ci acasă, în 10th Place South, ca şi la Mervin Sterne Library, pe 13th Street în Birmingham. Dintre nord-americanii pe care îi frecventez astăzi ca cititor, de unii n-auzisem deloc – Auster sau De Lillo –, iar pe alţii îi frunzărisem neglijent – Updike, Mailer, Roth. Fantomele domnului Roth The Human Stain, tradus în româneşte sub titlul Pata umană, apăruse cu doar doi ani şi jumătate înaintea aterizării mele în „magic city“ şi era cît se poate de en vogue în mediile intelectuale americane. L-am atacat prima dată în toamna-iarna lui 2003, destul de stresat între două parţiale care strigau la mine din toate homomorfismele lor, interzicîndu-mi – şi ele şi teancul de 388 de lucrări de-corectat-pînă-luni-la-prima-oră – alte lecturi decît cele de specialitate. Aveam deja o experienţă de trei-patru luni ca asistent la catedră şi începusem, ine-vitabil, să fac comparaţii între mediul academic am