Horea Paştina pictează numai câteva teme, dar în cantităţi enorme. Dedicată peisajelor, potirelor şi interioarelor, iconografia sa aleasă, restrictivă, clonează asceza, refuză imaginaţia şi pavează transcendenţa. Ideea, poanta, patima sau tulburarea îi sunt străine pictorului. Arta sa este curată, serioasă, sobră, gravă, crispată de însemnătatea afişată.
Paştina traduce buna aşezare în lume ca şedere cuminte în tabloul văzut drept ucenicie pentru un mai sus, un mai departe, către care pânza e folosită doar ca treaptă, aşa cum aprodul Purice i-a stat lui Ştefan cel Mare ce se aburca anevoios spre sfinţenia-i viitoare. Magna statica, arta sa e un duplicat filistin al paradisului, ca loc al ascultării şi supunerii infertile, uscate, loc al credinţei ca bunăstare cumsecade, de după-amiază fără briză sau ploaie, fără furtună. Totul e pal, apretat, transparent şi liniştit în tablourile sale: casele sunt căsuţe albicioase, atent lustruite pe câmpurile infinite cu străluciri prăfoase, mesele-ntinse, cu festinuri frugale, de pomeni pentru ochi, sunt sărace-n bucate, dar bogate-n iluminări, în timp ce floricelele-n ulcele par coloane de spini scheletici, ce bucură simţurile invertite-n sihăstrii închipuite. Totul respiră un lux în care calmul a mistuit voluptatea, ca-n numeroasele Grădini daurite-ntr-un abur lunar în care-i parcă aşteptat să pice Moşu’, acel Godot neaoş al lui Petrache Lupu, pentru care sunt pregătite anume jilţuri, tronuri goale ce-şi conjură ocupantul de duh.
Artă de la „Nufărul“, pictura lui Paştina e aseptică şi perfect călcată/calchiată/calculată. Pictate cu o pensulă uşoară, ce pare să aibă o radieră printre perii fini, ştergând intensitatea culorii pe măsură ce aceasta se extinde pe pânză, subţire, văroasă, ca un extract de ofilire, tablourile lui Horea Paştina par să fie reţeta perfectă a modernităţii ce ş
