In ziua de azi, pentru aproape orice director de teatru din Romania, textul clasic a devenit, in egala masura, un ideal cumva utopic si o sperietoare foarte concreta: ai vrea sa-l joci (pentru ca publicul il cere, pentru ca - hm - criticii il lauda "din pornire", pentru ca actorii il respecta) si stii, in acelasi timp, ca regizorii iau mai mult la o piesa clasica decat la una moderna, ca nu ai "acasa" actori pentru toate rolurile, ca - hm - criticii sunt mai exigenti la un clasic decat la un contemporan, ca, in fine, nu-i deloc sigur ca tinerilor o sa le placa.
...Si, cum tinerii constituie majoritatea zdrobitoare - inclusiv la propriu, uneori - a celor ce viziteaza salile de spectacol, nu e bine sa-i dezamagesti. Iar despre critici (de orice varsta), ce sa mai vorbim? Asa incat, spre a impaca toate caprele cu toate verzele, atunci cand se incumeta, totusi, sa monteze un clasic, primul lucru la care se gandeste directorul de teatru este cum sa-l modernizeze cat mai temeinic pe respectivul. Solutia cea mai simpla poarta, fireste, numele celui mai important personaj al scenei nationale actuale: REGIZORUL. El preface (si desface) piesele vechi in piese noi - si chiar si invers -, el gaseste rezolvari si iesiri pentru si din toate situatiile (dramatice), el stie tot si poate orice. Ca prin aplicarea acestei solutii toti clasicii ajung, pana la urma, sa semene intre ei, nu mai conteaza prea mult. (Cine se mai sinchiseste de maruntisuri de-astea?) Ceea ce conteaza e sa ai clasicul pe afis, lumea in sala, cronica (buna) in ziar si regizorul la dispozitie pentru viitoarea intreprindere de acelasi fel.
Pe de alta parte... Ia incercati dumneavoastra sa cititi (si sa va imaginati cum ar suna pe scena) aproape orice piesa mai veche de douazeci de ani si mai straina decat, sa zicem, un text de Eugen Ionescu (si inca!). Fraze chisnovate si inzorzonate, topica aiu
