Nu de puţine ori ne-a fost dat să auzim pe la televizor ori să citim prin ziare declaraţii ale unor personaje din viaţa publică de genul „m-am săturat de mizeria din România” sau „plec din ţară, fiindcă nu se mai poate trăi între toate murdăriile de acolo”. O spun cu o convingere dezarmantă până şi aceia cărora nu le sunt deloc străine matrapazlâcurile şi care au contribuit consistent, de-a lungul anilor, la mormanul de mizerii pe care au ajuns să le înfiereze. E sindromul ipocriziei perfecte: să te plângi de anomaliile la care ai pus osul cu vârf şi-ndesat, dar să dai mereu vina pe alţii, pozând în porumbelul păcii jumulit de nişte inşi haini. De obicei, placa aceasta cu săturatul de mizerii e pusă de cei cu musca pe căciulă atunci când ajung la ananghie, în speţă când îşi amintesc unii de pe la Justiţie de ei şi se apucă să-i întrebe tot mai des de sănătatea lor şi a unor demersuri ale lor. Strânşi cu uşa, îşi dau seama brusc că nu mai e de trăit în România, fiindcă prea multe sunt cu dosul în sus. Se apucă de se tânguie cu o sârguinţă copleşitoare că au încercat să facă doar lucruri admirabile, demne de aşezat în ramă, iar în schimb primesc aguridă, de la o societate nerecunoscătoare şi de la nişte autorităţi revanşarde. De ce nu se plâng astfel de personaje înainte de a le ajunge cuţitul la os? Evident, fiindcă atâta vreme cât treaba merge bine şi îşi pot face toate mendrele fără să le ceară nimeni socoteală ar suna aiurea să se văicărească. Uneori, văzând astfel de hoinari prin viaţa publică strigând ca din gură de şarpe că trăiesc într-o ţară plină de mizerii pe care ei înşişi le-au creat sau cultivat, chiar îţi vine să pleci în lume, doar-doar vei scăpa de ei. Dat fiind însă că luatul câmpilor nu e o soluţie şi nici nu putem să trăim sub un glob de sticlă, rămâne să coabităm cu cei care fac mizerie şi care adesea se mai şi confundă cu ea. Tiberiu Sabo Nu de pu