Turcia se afirmă ca putere regională: curtată atât de Moscova cât şi de Bruxelles, tratează cu amândouă.
Turcia nu dispune de mari rezerve de gaz sau petrol. Are însă o poziţie geografică care îi permite să găzduiască tranzitul exporturilor de hidrocarburi din Rusia, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu şi să contribuie eventual la stăvilirea dependenţei Europei de monopolul rusesc Gazprom. Poziţia presupune o oarecare echilibristică. Nici nu se uscase bine cerneala pe acordul prin care Turcia se angaja la realizarea gazoductului Nabucco, menit să aducă gaz Europei direct din Caucaz, când a semnat un parteneriat pe 20 de ani cu Rusia, cu o importantă componentă energetică.
Nu e vorba de înţelegeri bătute în cuie, ci mai degrabă de acorduri preliminare. Chiar şi aşa, după secole de rivalitate între imperiul rus şi cel otoman şi după deceniile în care Turcia a tratat URSS cu justificată suspiciune, iar pe plan militar a asigurat flancul sudic al NATO, relaţiile dintre Moscova şi Ankara cunosc o apropiere. Apropiere refectă o convergenţă de vederi într-o serie de chestiuni, în primul rând în privinţa războiului din Irak.
Parlamentul de la Ankara nu a aprobat tranzitul trupelor americane pe teritoriul Turciei, ceea ce nu a permis SUA să atace Irakul dinspre nord. Turcia se temea că o eventuală dezmembrare a Irakului, încă posibilă, ar putea duce la crearea unui stat kurd la graniţa sa, care să devină un pol de atracţie pentru numeroasa ei populaţie kurdă. Apoi, cu ocazia războiului din Georgia, Turcia a respectat cu stricteţe convenţiile internaţionale care guvernează navigaţie prin strâmtoarea Bosfor, limitând accesul navelor militare americane în Marea Neagră.
Reorientarea spre marele vecin de la nord este şi o urmare a politicii UE de tergiversa de apropape jumătate de secol cererea de aderare a Turciei. Turcia trebuie s
