În adolescenţă, şi încă mult timp după, în postura puţin complicată de cititor şi privitor implicat, nu ezitam să mă identific cu personajele feminine în căutarea iubirii şi a fericirii. Treptat, odată cu înaintarea în vîrstă şi, vorba vine, în înţelepciunile vieţii, am constatat că mi-am schimbat identificările. Probabil că mai indicat ar fi fost să renunţ, definitiv, la un mod de receptare adolescentin în sine, dar asta nu s-a putut: detaşările intelectuale pur şi simplu nu-mi stau în fire. A urmat o perioadă, scurtă, în care m-am identificat cu femeile mature, de carieră. Dar, îngrijorător, a trecut destul de repede. Acum constat cu stupoare că mă identific, mai cu uşurinţă, cu personaje masculine, de vîrstă medie, care au multe atribute fascinante, dar, printre ele, unul mai proeminent: ratarea. Nu trebuie să deduceţi de aici vreo notă de autolamentare, căci n-a fost în intenţia mea. Ratarea unor personaje bine realizate nu are, neapărat, conotaţii negative, ci unele boeme, cu trimitere către eliberări şi profunzimi spirituale. Atît Miles, personajul din In vino veritas (regia Alexander Payne, cu Paul Giamatti, Thomas Haden, Virginia Madsen, Sandra Oh), cît şi Will din romanul Totul despre băieţi, de Nick Hornby (Humanitas, 2004, traducere de Andrei Gorzo) sînt nişte rataţi cu profunzimi. Ceea ce-i poate uni sînt doar aparenţele: vîrsta şi sentimentul ratării. Altfel, cele două personaje sînt foarte diferite: Miles îşi simte trăirile la un cu totul alt nivel decît Will, mult mai subtil, mai intelectual şi mai profund. Will, personajul lui Hornby, s-a resemnat confortabil cu o ratare să-i zicem pozitivă, pe care i-a adus-o un destin preafericit (într-un drăgălaş stil kitsch): tatăl lui a compus una din melodiile de succes de Crăciun, "Santa's Supersleigh", şi el are un venit sigur, pe viaţă, din drepturile de autor. Desigur că Will ar fi putut face orice, p