Zilele trecute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut cunoscută motivarea cu privire la sentinţa dată în dosarul generalilor Stănculescu şi Chiţac. Când am citit-o nu i-am dat prea multă atenţie. Apoi, însă, chestiunea a început să mă obsedeze.

Ce spun, în esenţă, înalţii magistraţi îmbrăcaţi în robe negre de ciocli?

În primul rând, zic dânşii cu mult bun simţ, că această condamnare - la 15 ani pentru fiecare general - rămâne definitivă, „pentru că aceştia nu erau obligaţi prin lege să asculte ordinul lui Nicolae Ceauşescu”. Aşa e! Nimeni nu era obligat să asculte ordinele lui Ceauşescu. Erau legi, votate de marea Adunare Naţională, care spuneau limpede care sunt drepturile şi obligaţiile cetăţenilor României Socialiste. Şi - descoperă după 19 ani înalţii magistraţi de la ÎCCJ - mai erau şi regulamentele militare care dădeau comandanţilor responsabilitatea asupra faptelor comise.

Or - şi cu asta pun capac domnii judecători - ordinul de deschidere a focului în decembrie 1989, nu a fost emis în baza unei legi, deci nu avea suport legal. Clar ca bună ziua. Şi poate că acum vor înţelege cei doi generali cât de grav au greşit. Ce-au crezut ei? Că dacă le dă Ceauşescu ordin, ei trebuie să deschidă focul asupra populaţiei? Cine era, în fond, Nicolae Ceauşescu? Cu ce drept dădea el astfel de ordine? Dacă erau oameni cu cap, generalii ar fi trebuit să ia mai întâi Constituţia şi să caute acolo paragraful corespunzător si-tuaţiei. Apoi luau la răsfoit regulamentul militar ca să vadă dacă au sau nu dreptul să nu execute un ordin. După asta trebuiau să se prezinte frumos în faţa lui Ceauşescu, să ia poziţia de drepţi şi să spună: „Mult-iubite, stimate tovarăşe comandant suprem! Am căutat în toate legile şi n-am găsit una care să vă dea dreptul să ne daţi astfel de ordine. Ca atare, refuzăm să executăm acest ordin ilegal! Ne pare rău, dacă doriţi, ne dăm