Era cindva - in epoca de aur - un sketch: Zimbiti, va rog/ Ha, ha, ha, ha/ Ei, nu chiar asa/ H, h, h,h/ Va multumesc/ La, la, la, la/ La, la, la, la. Dedindu-ne unui joc - un pic macabru, recunoastem -, sa completam seria de grozavii cu care ne regaleaza, seara de seara, televiziunile imaginind altele si altele, de-aceeasi marca. Doar ca joc nevinovat. Nevinovat si nu prea. Pentru ca ce ni se ofera - inimaginabil - poate egala intelegerea noastra. Fie ea si un pic macabra, cum am stabilit. Ar fi nedrept sa nu-i recunoastem schimbarii de dupa '89 tocmai aceasta defulare generala. Dupa ce jumatate de secol totul fusese tinut sub obroc. Un obroc, fie vorba, sub care se consumau, slava Domnului, nenorocirile lumii, doar ca ele trebuiau lasate in taina, dictatura nepermitindu-si licente de imagine in materie. Fireasca, deci, explozia de imunditati, cu atit mai frapante cu cit urma indigestelor programe doar cu aparitiile cuplului dictatorial. Ne si miram - desi nu prea - revazind acum vodeviluri cu dragalasii Caragiu si Calugareanu, ce se strecurau, siret, intre uriciunile propagandei. Sindromul se supune intrucitva psihanalizei, inscriindu-se perfect clinic maladiei generale: ivirea nesperata a defularii a generat - la fel de clinic - scormonirea celor ascunse pina atunci. Intr-un contrast - pina la un punct benefic - al extremelor, divulgarea vietii private, in componentele ei cele mai neasteptate, face mult bine unei tari ce a cunoscut un regim importat, mentinut pe brutalitate si minciuna. Dar, in definitiv, chiar avem nevoie, are nevoie natia, periodic oropsita, de spectacolul grotesc ce-l intretin abuziv micile ecrane? Chiar sintem ahtiati dupa noutatea de acest gen? Batrina, plimbata pe la clinici, gasindu-si sfirsitul in lipsa unei interventii prompte; armament furat - cum ai fura gaini - din depozitul de la Ciorogirla; tata amenintind, protestatar, ca-si arunca p