Mai mult de 60% din filme n-au depasit nivelul mediocru al unor productii de amatori (vezi, daca poti, Ananas Bananas din Armenia, In San Remo din Franta, „piinea italieneasca“ a lui Vincent Schiavelli sau un purcelus zburator suedez), iar citeva dintre ele (in special, din pacate pentru noi toti, cele romanesti) au fost sub orice critica. Dar iata ca juriile au compus un Palmares mai mult decit onorabil: bijuteria animata din Ungaria, Maestro de Geza M. Toth, (de-acum) clasicul unguresc Before Dawn de Balint Kenyeres, israelianul Dark Night si metafora australiana Green Bush ar fi campionii.
In caz ca intereseaza pe cineva, rateurile neaose ar fi Challenge Day de Napoleon Helmis, Dream Forest de Adrian Baluta, Andreea si tramvaiul de Alex Iordachescu si Dupa ce tatal a plecat de Lucian Alexandru Sora, iar cele mai flagrante dezastre se cheama Wrong Track (indeed!) de Andrei Negoita si Underground TV de Constantin Furtuna. „Regizorii“ par scoliti pe maidan, iar operatorii par a fi studiat indeaproape transmisiile din garsoniera OTV... Unde exact invata copiii astia sa faca film? Sint retoric, stiu. Din fericire (era sa scriu din pacate, dar nu e cazul) romanestile n-au fost in numar coplesitor de mare, asa ca doua antinevralgice mai tirziu eram ca nou. Dar (si acum explic si ce-i cu festivalul asta), desi nu prea mai seamana cu editiile de inceput, DaKINO conteaza pentru noi toti pur si simplu pentru ca exista. Sigur ca nu se prea poate pune in aceeasi fraza cu Anonimul din Delta (savuros/princiar) sau TIFF-ul clujean (singurul care iti ofera filme doar de dragul de a-ti oferi filme), dar tot DaKINO ramine, vrem nu vrem, cel mai vechi festival mioritic. Si uite ca se poate.
Sa lauzi insa un festival de scurtmetraje in primul rind pentru filmele prezentate in sectiunile paralele? Au fost, pe vremuri, La Vis, Clandestins, Tuvalu, Pretty Villa
