După moartea lui Havel, a venit la rând Kim Jong Il. Dintre liderii „istorici” ai lumii, unii dintre ei cu multe zeci de ani la activ, doar Fidel Castro le-a supravieţuit celor care au influenţat evoluţiile globale în ultima jumătate a mileniului trecut. Printre aceştia liderul coreean poate fi considerat un „junior”, părintele său fiind cele care a „fondat” Coreea de Nord şi a condus-o cu mână de fier până prin anii 70, lăsând ţara moştenire controversatei sale progenituri.

În dictaturi – spre deosebire de democraţii – decesul unui lider naşte o grămadă de probleme. Dacă Havel a trecut în cealaltă lume în linişte şi pace, lăsând în urma sa doar regrete şi cuvinte de apreciere pentru rolul său în schimbările ce au avut loc spre finele secolului trecut, moartea lui Kim Jong Il naşte o grămadă de probleme, atât pentru coreeni, cât şi pentru restul lumii. Cuprinsă în definiţia dată „axei răului”, prin potenţialul său atomic şi prin imprevizibilitatea deciziilor care se luau acolo, Coreea de Nord a rămas, practic, ultimul bastion al comunismului primitiv. În timp ce China s-a degajat substanţial faţă de dogmă, în special prin politica sa economică, iar Vietnamul o urmează, în timp ce până şi în Cuba adie un vânt de schimbări, e drept, minore, în Coreea de Nord totul a rămas încremenit în parametrii vremii lui Kim Ir Sen. Coreea este, la această oră, un stat cu o armată enormă – raportată la numărul de locuitori, şi cu un nivel de trai mizerabil, generat de lipsa totală de eficienţă a sistemului. Aflată mai mereu pe picior de război cu „fraţii” săi din Sud, Coreea de Nord a împărtăşit – la un alt mod – problemele Germaniei de Est, unde puritatea doctrinei politice se confrunta cu imaginea Vestului prosper, într-un raport net dezavantajos, care s-a dovedit a fi, în cele din urmă, unul dintre motoarele schimbării ce a avut loc aici. În Coreea problema se pune altfel,