Acest moment se plaseaza tocmai intre cele doua tururi de scrutin ale alegerilor prezidentiale1. Voi reveni asupra acestui din urma aspect cind voi analiza componenta de tip program politic a temei vizate.
Sa procedam, insa, mai intii la analiza componentei eseistice. Este bine-cunoscut faptul ca eseul, ca gen, a fost dezbatut in varii ocazii si s-au formulat concluzii diferite. Mi se pare util sa continui acest studiu bazindu-ma pe un „manual“ aparut recent, lucrarea Lehet-e esszét tanítani? (Poate fi predat de la catedra eseul?) a Júliei Szilágyi. In aceasta carte, autoarea din Cluj se foloseste in demonstratie tocmai de o scriere a lui Liiceanu, intitulata Meditatie despre gunoaie, si ajunge la concluzia ca eseul poate avea si aceasta natura, putind fi expus „de la catedra“2. Filozoful roman vorbeste despre „deseuri fetide, scirboase, tratate de catre el intr-un gen elitist“.
Acest lucru „nu anuleaza, ci potenteaza contrastul dintre cugetare si gunoi, impunind spiritului o noua obligatie, aceea de a reflecta asupra deseului, adica spiritul – care se autodefineste ca fiind imaculat – este constrins la o preocupare fata de materia spurcata. Nu mai are voie sa o treaca cu vederea, sa faca abstractie de ea, sa o ocoleasca cu moft, astupindu-si nasul, ci sa ia cunostinta de aceasta si sa o infrunte“3.
Titlul Despre minciuna nu contine termenul „meditatie“, insa sintagma se inrudeste in mod evident cu ideea de „eseu“ si ne poate aduce aminte de textele consacrate ale lui Montaigne: Despre experienta, Despre cumpanire etc. Mai mult, analiza lui Szilágyi este justificata si in privinta a ceea ce urmeaza, deoarece „meditatia“ implicita este in egala masura contrariul minciunii, cit si al gunoiului, singura deosebire fiind aceea ca primul nu este un deseu material, ci unul psihic si spiritual.
Nu este oribila aceasta lume?
Liicea
