La inceputul revenirii in democratie, noi, romanii, am avut ca expresie a conducerii administrative judetene ceva ce s-a numit "primar de judet". Apoi, intre alegerile generale din 1990 si primele alegeri locale din 1992, seful judetului a fost prefectul, care cumula, in intervalul respectiv, functiile pe care actualmente le are prefectul - reprezentant al Guvernului in teritoriu - si presedintele Consiliului Judetean, ca expresie a vointei locale de desemnare a unui coordonator al dezvoltarii pe nivel regional. Din 1992 incoace prefectii si presedintii de CJ au avut a-si imparti puterea. Legea ii tine in suspans: peste tot se vorbeste de cooperare, de sefie alternativa sau co-presedintie de organisme judetene. Prefectii au aparat si putere formala. Presedintii de consilii au buget si prerogative executive. Cand sefii acestia judeteni sunt din acelasi partid sau din partide in coalitia de guvernare, cooperarea, cel putin aparent, se defasoara mai lin. Acum, de cand prefectii au devenit inalti functionari publici, asperitatile nici n-ar mai trebui sa existe. Dar cum oamenii raman oameni, iar prefectii si adjunctii lor au parasit de prea putina vreme baricadele politice, memoria fostelor apartenente inca ii tine prizonierii partizanatului de partid. E usor lucru sa uiti ca ai condus, si inca ani multi, filiala locala a unui partid la guvernare, inainte de depunerea juramantului de functionar public si ca pana in ultima clipa ezitai intre o functie publica si presedintia de partid. In fine, starea actuala spune ca in timp ce prefectii trebuie sa joace cartea neutralitatii si sa reprezinte Guvernul, presedintii de consilii judetene au libertatea sa joace jocuri politice. Ceea ce si fac, cu mare apetit. Recent, la reuniunea anuala, presedintii de CJ au propus desfiintarea functiei de prefect, ceea ce ar avea ca efect anihilarea completa a partenerului de guvernare loc