Volumul de poeme Fără titlu de Cosmin Perța, publicat anul acesta la Editura Paralela 45 (în colecția „Avanpost“), conține în dedicația de pe pagina de gardă o propoziție care luminează cumva demersul poetului, acel declanșator al actului de a scrie, dar și sensul pe care el îl caută scriind: „Aceasta nu este literatură“. Nu, dimpotrivă, este viață, notează repetat poetul, viață concretă – viață crudă, viață plină de bucurie – și mai ales moarte, altfel spus, creștere și maturizare, viață împărțită „între familie și singurătate“ (Poem), și o neîncetată căutare a unui sens, cu înfiorarea resemnată a celui care știe că: „A trecut timpul iluminării,/ a rămas doar timp de căință/ și de durere. // Nu mai știu cine sînt,/ nu știu ce mai vreau,/ nimic din mine nu mai contează./ Încerc să îmi amintesc, să mă reconstruiesc, dar// prietenii aceștia nu sînt prietenii mei,/ sînt doar răbufnirile tinereții de odinioară.// Vagi amintiri îmi tulbură mintea,/ și neputincioasă e carnea în care-am crescut,/ în care-am bolit, în care-am crescut,// în locul ei s-au întărit aripi de piatră/ și răutatea/ și nu mă pot ridica din pămînt“ (Poem despre singurătate). Cu deosebire poemele numerotate de la 1 la 11 din prima secțiune, „Șarpele însă era cel mai viclean“ (avînd un motto din Facerea biblică), dar și cele din a doua secțiune, „O, pune-mă pe inimă pecete...“ (cu un motto din Cîntarea Cîntărilor) – dar cu excepția seriei de poeme intitulate chiar Fără titlu, în număr de 13 – capătă pregnante inflexiuni biblice, de psalm, cînd de jale, de căință, de lamentație (precum înCartea lui Iov), cînd de exaltare, de bucurie, de slăvire vitală a iubirii (precum în Cîntarea Cîntărilor). Inflexiunile acestea biblice – ale unor versuri vorbind despre creștere și maturizare, moarte și singurătate, memorie personală și imaginație – adaugă un sunet nou discursivității și minimalismului cotidian