Feţe uşurate, zâmbete, chipuri emoţionate şi nerăbdătoare, discuţii aprinse, îmbrăţişări, cuvinte de laudă, buchete de flori şi o mare de oameni. Aşa ar putea fi descrisă curtea Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ în ziua în care absolvenţii au dat examenul maturităţii profesionale. Cât de greu a fost rezidenţiatul aflaţi în articolul semnat de Mirabela Viaşu.

Mai lipseau vreo zece minute până la ora 14. Iniţial, puteai să-i numeri pe degetele de la o mână pe cei care-şi aşteptau cu sufletele la gură copiii, prietenii sau prietenele. Veniseră să le acorde sprijin moral. Încet-încet, noi feţe se alăturau grupului, iar ochii tuturor erau aţintiţi asupra uşilor de la intrare. Fiecare privire trăda emoţia şi nerăbdarea, ca şi mişcările mecanice ale trupurilor lor de la stânga la dreapta. Nimeni nu sufla o vorbă, părea că se înţeleg din priviri. Cu toţii aşteptau pe unul din cei aproape 1.900 de tineri medici care dădeau concursul naţional de rezidenţiat la Bucureşti, iar acest lucru parcă îi unea. Liniştea şi apăsarea s-au spulberat când primii candidaţi au ieşit din clădire. Se îngrămădeau cu toţii să vadă dacă printre ei sunt şi cei dragi lor. Deşi curioşi să vadă cum a fost examenul, ce întrebări s-au pus şi cât de grele au fost, dar şi cum s-au descurcat candidaţii, primul lucru pe care îl făceau când îşi vedeau copilul sau prietenul era să-l felicite, să-l îmbrăţişeze. Abia apoi îl bombardau cu întrebări. Candidaţii cu care am discutat mi-au împărtăşit păreri diferite despre gradul de dificultate a grilelor, pentru unii accesibile, pentru alţii chiar grele. „A fost destul de dificil. S-a pus accentul pe psihiatrie pediatrică, atipic, foarte puţin pe cardiologie şi, în general, e loc de surprize. Ca şi în anii trecuţi, completarea bulinelor ne-a pus probleme, îngreunând mult rezolvarea grilelor. Practic, am pierdut jumătate din timp