Vineri a fost Ziua Pământului, iar anul acesta, Ziua Pământului a picat în Vinerea Patimilor. Nu ştiu dacă suprapunerea aceasta are o semnificaţie, deşi din punct de vedere spiritual nimic nu se petrece în afara unei semnificaţii şi nimic nu este întâmplător. Cum scria autorul unui articol din Jurnalul Naţional, noi am fost ocupaţi prea mult cu pregătirile de Paşte, iar Ziua celui care este leagănul Vieţii, Pământul, a trecut... mai puţin observată. Că Pământul pătimeşte ştim cu toţii. Ştim cu toţii că şi pe el îl răstignim prin atitudini, comportamente şi fapte, unele neglijente, altele rău intenţionate, unele izvorâte din dorinţa acerbă pentru câştig şi îmbuibare. Ştim cu toţii că tăiem pădurile, poluăm aerul, intoxicăm râurile, distrugem flora şi fauna şi, în acelaşi timp, facem mult prea puţine pentru a compensa această lipsă de iubire şi de recunoştinţă pentru Pământ.
Aş zice că-i impropriu spus să avem o zi a Pământului, căci fiecare zi a vieţii noastre este, de fapt, şi ziua Pământului, această navă albastră, vie, uluitoare, ce ne poartă paşii prin Univers. Suntem şi noi „praf de stele”, cum demonstrează astăzi oamenii de ştiinţă, esenţa noastră este esenţa stelelor căzute aici, pe „steaua albastră”, care ne hrăneşte cu aerul, apa, focul, căldura şi frumuseţea ei. Nici o zi n-ar fi posibilă fără Pământ. Nici o clipă n-am fi „posibili” fără ca Pământul să fie, şi de aceea ar trebui ca fiecare zi să fie ziua lui, iar noi să ne trezim dimineaţa şi să-l sărutăm, precum personajul lui Rebreanu. Dacă o fiinţă poate săruta Pământul, înseamnă că în fiinţa aceasta s-au trezit conştienţa şi conştiinţa înaltă a existenţei. Marele fizician Albert Einstein obişnuia să spună „mulţumesc” de sute de ori pe zi; prin aceasta el îşi manifesta recunoştinţa pentru toate frumuseţile şi darurile vieţii. Dacă am înţelege profunzimea gestului de a mulţumi şi, mai ales, pute
