Cu germani ajunşi în România m-am intersectat mai degrabă episodic, dar au fost destule şi întîlnirile care au mers mai în profunzime. Evident, cu cît cunoşti mai mulţi dintre ei, cu atît mai puţin eşti tentat de generalizări antropologice. Aşa că, în loc de a încerca un portret-robot al germanului stereotipic, ar fi, poate, mai potrivit să (îmi) amintesc de cîţiva dintre ei.
● Cu C.J. am lucrat într-unul din multele proiecte legate de justiţie (ale UE) care ne ajută să rezolvăm restanţele. C.J. şi alţi cîţiva colegi din Germania nu erau magistraţi, ci manageri de instanţă, trimişi să explice proaspeţilor colegi români cu ce se mănîncă job-ul ăsta. Deşi i-a plăcut mult în România, experienţa a fost, probabil, o dezamăgire. Nepotrivirile au fost flagrante. Dacă în privinţa sistemelor de drept, diferenţele sînt mai mici decît s-ar putea crede, administraţiile judiciare sînt, parcă, de pe planete diferite. C.J. venea de la o mică judecătorie pe care o ştia pe de rost. Era genul pragmatic, nu-l interesau marile mistere ale existenţei, era convins că ceea ce e făcut de om poate fi desfăcut şi rearanjat tot de el. A capitulat. N-a reuşit să priceapă cum se îmbină rotiţele, mecanismul românesc i se părea iraţional şi era exasperat că nu putea pipăi acel duh care să facă maşinăria să meargă, chiar şi prost. Nu s-a plîns deschis niciodată, dar era oarecum mîndru de sistemul lor şi de cum rînduise el lucrurile acasă. Nu ştiu dacă a perceput ca pe o înfrîngere faptul că n-a putut lăsa o amprentă mai vizibilă, dar senzaţia mea asta e.
● Pe la începutul anilor 2000, l-am întîlnit pe P.S. Conducea filiala din România a unei multinaţionale. Era mult diferit de ceilalţi manageri germani cu care avusesem contact pînă atunci, în sensul că deprinsese bine stilul local onctuos de a face afaceri, fără a-l combina cu cel dictatorial. Ştia că oamenii lui sînt plătiţi bine,