Ninge. Am călătorit, într-o iarnă, spre tărâmul lui Moş Crăciun. Amintirile din voiajul cu Scandinavian Express au rămas, nu ştiu de ce, întregi-întreguţe. Iată, îl văd şi acum, dacă închid ochii, pe vecinul de pe canapeaua din faţă. Nu poate fi decât englez. Uscăţiv, înalt, la vreo 50 de ani. Instalarea în fotoliul clasei I s-a desfăşurat cu exactitate de ritual exersat. Mai întâi a fost scoasă o pernuţă pneumatică, apoi un recipient cât o brichetă, din care a ţâşnit aer comprimat. Odată umflată, pernuţa a fost rezemată de spătarul banchetei. A scrâşnit, apoi, fermoarul port-papucilor. Pentru călătoriile lungi, vecinul nostru este înarmat cu o pereche de papuci moi, îmblăniţi, cu mini-toc şi maxi-cataramă. Pantofii cei de toate zilele, înveliţi într-o husă specială din plastic, sunt depuşi într-o cutie cu despărţituri şi urcaţi în plasa pentru bagaje. Domnul îşi acoperă ochii cu o bandă de catifea neagră şi se pregăteşte de somn.
O să-i spun dl Smith. Deocamdată nu vorbeşte cu nimeni – desigur, nu i-am fost prezentaţi – şi tare mai aminteşte de filmele glumeţe cu lorzi la vânătoare de lei şi valeţi despachetând o cadă de baie din servieta-minune. Atâta doar: îşi cere iertare când trebuie şi când nu trebuie; oricine trece pe culoarul central şi ocoleşte lungile picioare ale domnului Smith primeşte o scuză somnoroasă – I am sorry! De-a lungul a sute de kilometri, atâta am auzit dinspre Smith: I am sorry.
Peisajul: brazi-piatră-mesteceni-zăpadă. Din când în când, fulgerele izbucnite din pantograful locomotivei electrice decupează aceeaşi cadră, aşa încât ai impresia că stai pe loc: brazi-piatră-mesteceni-zăpadă. Brazi-piatră ... Smith: I am sorry! (japonezul s-a întors de la vagonul bar). Nou venitul se aşează cu înţelepciune pe banchetă, cufundându-se imediat în cine ştie ce meditaţie. Deapănă între degete un şirag de mătănii şi, observându-mi privirea