Rîndurile ce urmează nu constituie sinteza unor observaţii sociologice sistematice asupra cunoştinţelor tinerilor despre comunism, sînt mai degrabă o schiţă. Altminteri, sînt cît se poate de sceptic în privinţa obţinerii unor date credibile în acest sens. Măcar datorită experienţei mele în observarea „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“, dar mai ales datorită deschiderii în relaţia meu cu studenţii, din ultimii 20 de ani. Orice observator lucid poate constata că şi generaţiile mai vîrstnice sînt nehotărîte în aprecierea regimului comunist, ca atare nu putem avea aşteptări prea mari de la tineri. Am mai spus-o şi o repet: imaginile distorsionate (într-un sens sau altul) ale tinerilor despre trecutul de dinainte de 1989 se datorează, înainte de toate, părinţilor care, bulversaţi de amploarea schimbărilor, preferă să tacă sau, mai rău, să construiască un trecut diferit. Nimic neobişnuit în acest fenomen. S-a întîmplat la fel şi în jurul schimbărilor din 1948. (De aici şi vorba bătrînilor comunişti marginalizaţi de Ceauşescu – devenită loc comun: ce puţini am fost şi ce mulţi am rămas!)

Mediul familial neprielnic explicării clare şi echilibrate a trecutului a fost întărit şi de şcoală, şi de mass-media postdecembriste. Prima – prin pierderea de prestigiu, cea de-a doua – prin maniheism şi superficialitate.

Mărturisesc că la început am fost şi eu contrariat de această incoerenţă a părerilor şi a imaginilor despre trecutul recent, dar am fost totodată conştient că cea mai bună metodă de a-i „trezi“ pe studenţi nu constă în nişte explicaţii savante, cursuri raţionale, ci în a-i pune pe aceştia în situaţia de a investiga ei înşişi acest trecut.

Chiar dacă nu am insistat asupra acestui fapt pînă acum, volumele editate în colaborare cu regretatul Sorin Stoica, cu Theodora-Eliza Văcărescu, Antonio Momoc şi Florentina Ţone, conţinînd interviuri d