Pe la vreo 50 de ani, mocofanul se simte implinit. N-a facut mare brinza toata viata, dar e bine. Inca lucreaza, iar la serviciu are un program cit se poate de lejer: sta si doarme trei ore, ia o pauza de o ora, cam cit i-ar lua sa treaca pe la cantina sa mai rumege cite ceva la pret de doi lei, dupa care se intoarce in banca lui si mai rupe trei ore de somn. Cind i se pare mocofanului c-a stat destul, se ridica din banca, iese pe usa, se suie-n gipan si-o sterge acasa. Unde, iarasi, mai baga un somn de vreo 12 ore.
Se trezeste pe la cit ii tuna, se duce sa faca prezenta, sade in sedinta si nu scoate-un cuvintel toata ziua, ba chiar se lasa pe spate in fotoliul de la munca, nu uita sa caste de mama focului de cite ori apuca, bineinteles, uitind sa puna mina la gura, dupa care lasa capul pe spate si adoarme cu gura deschisa, horcaind.
Inceputurile
S-a nascut pe la capatul unei ulite dintr-un catun uitat de lume si a ajuns, pe la vreo 10 ani, la oras. Lui ii era bine in sat, numai ca, ai dracu’ comunisti, i-au luat parintii la munca, la oras, i-au pus sa bage norma in fabrica. A crescut batind mingea-n fata blocului, lipsit de orice ocupatie serioasa, a trecut pe la scoala profesionala si a invatat o meserie, dupa care l-au aruncat, la fel ca pe parintii lui, in fabrica. Se gindeste ca liceul n-ar fi chiar rau, ca doar nu degeaba da mai bine sa ai diploma de bacalauriat, asa ca il termina la seral.
Ajuns pe la vreo 38 de ani, comunismul s-a dus naibii. 36 de salarii compensatorii pentru iesirea in somaj nu suna chiar asa de rau. Asa ca mocofanul nostru devine somer, baga jumate din bani la CEC, iar cu ceilalti se gindeste sa faca ceva. Nu prea stie ce, asa ca pleaca in Turcia. E 1994 si, dupa un an jumate de muncit intr-o fabrica de cauciuc din Istanbul, mocofanul vine acasa cu doua buzunare ticsite de dolari, doua genti de h
