Am fost intrebat de ce si ce. Adica: de ce Uniunea Scriitorilor si ce ma tine legat de ea? De ce nu ASPRO? De ce nu un club privat? De ce nu orice altceva?
Aici e o chestiune de istorie personala. Pe vremea lui nea Caisa, US m-a protejat putin (nu mult). Apoi, impreuna cu mai toti colegii mei, voiam sa intram in Uniune ca sa dobindesc (sa dobindim) statutul public de scriitor. Aici erau citiva oameni pe care ii admiram/ respectam. Apoi, puteam cistiga mai mult din carti, daca eram membru… Si asa mai departe. La Uniune se putea vorbi putin mai liber. P’orma, era si Fondul Literar, cu care m-as fi putut ajuta in vremi de restriste.
Acum, lucrurile nu-mi mai par la fel de clare. Pe vremea aia, insa, Uniunea era mama si umbrela de vreme rea.
Dupa 1990, am intrat la gramada, cu sutele. Multi buni, altii plugari. Din nefericire, nimeni, poate cu exceptia lui Mircea Nedelciu, nu intelegea ce era de facut. Eram convinsi ca venise timpul sa publicam tot ce nu izbutisem atita amar de vreme. Mai rau, publicul ne-a cumparat revistele cam jumatate de an, ceea ce ne-a facut sa persistam in toate greselile si sa orbim cu ochii deschisi. Dar, pentru Uniunea Scriitorilor, economia de piata a venit abrupt. Prabusirea a inceput foarte repede, iar banii s-au sfirsit la fel de repede. Sa fi vazut ce jale prin ’92 si ce dezastru prin ’93. Am pus, prosteste, dezechilibrul pe seama mineriadei celei mari. Las’ ca-si revin ei, cititorii nostri. In ’94 eram in plin faliment.
Chiar si acum, ma intreb ce era de facut. Si cred – tot acum – ca asa trebuia sa se intimple. Sa dam de fundul sacului ca sa iesim la lumina. Apoi, a aparut ASPRO – un fel de Uniune mai mica, dar minata de aceleasi orgolii bombate si la fel de dezastruos organizata. De aia nu mi-am parasit locul – pina acum. Pentru ca e timpul sa explic: Uniunea Scriitorilor e in fata unui nou colaps, de dat
