Cu o saptamana in urma, TVR Cultural a difuzat o pelicula celebra de acum aproape 50 de ani, Rocco si fratii sai, una din capodoperele neorealismului italian, unul dintre primele filme importante ale lui Luchino Visconti, care de altminteri l-a si consacrat pe cineast. Daca ne gandim ca ultima sa opera a fost Inocentul, dupa romanul rafinat decadent cu acelasi titlu al lui D'Annunzio, avem o idee despre traseul strabatut intr-o viata de creatie. Am revazut filmul cu o anumita emotie, determinata de faptul ca asa ceva nu putea fi facut decat in libertate. Vedem in film multa mizerie, conflictul dintre nord si sud, criza "samanatorista" a adaptarii celor care vin de la tara si cad prada tentatiilor mediului urban, identificam, de asemenea, si o clara tendinta marxista in momentul in care unul din fiii saracei si razbatatoarei vaduve face ucenicie la locul de munca in uzinele Fiat s.a.m.d. Vedem derbedei, betivi, prostituate, boxul este un element central al filmului, dar tot ceea ce ni se prezinta, tot ceea ce se perinda prin fata ochilor nostri a putut fi redat asa cum a fost si catusi de putin infrumusetat sau edulcorat fiindca Italia, atunci cand Visconti si-a inceput cariera, cand Alain Delon, Claudia Cardinale, Renato Salvatori aveau cativa ani peste 20, cand Annie Girardot era in floarea feminitatii, atunci Italia era o tara libera, cu probleme sociale si economice, dar libera. De aceea aveau un film de o asemenea factura, de aceea oamenii se puteau vedea ei pe ei insisi in ceea ce citeau sau in ceea ce filmul le oferea, si poate vazand se faceau mai buni. Ma gandesc, asadar, daca am fi putut avea si noi un Rocco in comunism. O drama ca aceea la noi ar fi fost de o mie de ori mai crunta, la noi distrugerea satelor a fost mult mai cumplita, dezradacinarea a avut efecte mai tragice. Doar ca nu aveam voie sa privim in fata o asemenea realitate, trebuia sa traim pri