Intrarea în încetare de plăţi a SUA acum este un nonsens. Pentru că un im­pas politic a blocat o procedură de­venită rutină de-a lungul ultimelor de­cenii – de mărire a plafonului datoriei publice; SUA deţin încă preemi­nenţa economică, tehnologică şi mili­ta­ră în lume; datoria publică, deşi a depăşit 90% din PIB în perioada crizei financiare actuale, este inferioară nivelului atins în timpul celui de-al doilea război mondial, de 120%; SUA furnizează principala monedă de rezervă a lumii, adică poate tipări monedă la nevoie, încă.

Drept este însă că sunt motive de îngrijorare faţă de ascensiunea datoriei publice în anii din urmă. În pe­rioa­da celui de-al doilea război mondial, mobilizarea de resurse prin îm­pru­muturi publice era inevitabilă şi firească pentru a se finanţa operaţiuni militare pe mai multe fronturi ex­ter­ne. Grosul, de departe, al deţinerilor de creanţe asupra statului era atunci în mâinile propriilor cetăţeni şi corporaţiilor americane.

Încrederea cetăţenilor în capa­ci­ta­tea statului de a-şi onora obligaţiile era cvasideplină. Şi mai trebuie adă­u­gat ceva. În zorii terminării celui de-al doilea război mondial, SUA erau covârşitor de dominante în eco­no­mia globală; de facto, erau credito­rul lumii libere, care a şi pus pe pi­cioa­re Planul Marshall de revigorare a Europei distruse şi de stopare a ofensivei Uniunii Sovietice. Lucrurile stau altfel acum, din cauza deficitelor bugetare mari din deceniul trecut şi economisirii interne scăzute, care au făcut ca străinătatea să ajungă să deţină peste 1/3 din stocul datoriei publice americane, tendinţa fiind de creştere. De reţinut că China deţine circa 1/4 din deţine­rile străine de obligaţiuni suverane americane. Merită să schiţăm evoluţia datoriei publice a SUA în secolul trecut. Înainte de Marea Depresiune, datoria publică era în jur de 20% din PIB, ca în anii primului mandat