Pe o piatră, la intrarea unei chilii de români de la Muntele Athos, e scris anul 1907. Un pelerinaj la Schiturile Lacu şi Prodromu ne dă prilejul să descoperim numeroase astfel de indicaţii lapidare, vorbind despre o perioadă istorică fecundă pentru aşezămintele noastre din Sfântul Munte. După cum se ştie, românii n-au fost prea norocoşi în dobândirea unor mănăstiri athonite, chiar dacă unele dintre ele ne datorează reactivarea şi bunăstarea. Au, în schimb, mănăstiri de sine stătătoare grecii, ruşii, bulgarii şi sârbii. Câteva chilii româneşti sunt, azi, părăsite, în lipsa unor călugări isihaşti sau a minimului necesar pentru a supravieţui în condiţii extreme. Acestea pot fi, în orice moment, luate de greci şi doar sălbăticia locurilor şi umezeala de mlaştină (lakkou, în greceşte = "vale mlăştinoasă") au făcut ca ele să rămână, într-un fel, aşezăminte româneşti.

Situaţia nu e foarte clară în totalitate nici la locurile sfinte din Israel. Domnitorii şi ierarhii români (Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu) au făcut, în Evul Mediu, donaţii considerabile. Şi azi mai pot fi văzute, în bisericile ortodoxe şi în tezaurul Bisericii Sfântului Mormânt, odoare preţioase şi acte de danie din partea acestora către Patriarhia din Ierusalim. Cu toate acestea, abia în secolul al XIX-lea s-au întemeiat, la Ierusalim şi Iordan, primele reprezentări româneşti, care au fost desăvârşite, un secol mai târziu, prin Catedrala Ortodoxă Română.

Aşezământul Românesc din Ierusalim se află în apropierea Sfintei Cetăţi a Ierusalimului şi are rolul de Reprezentanţă a Patriarhiei Române la Sfintele Locuri. Scopul ei este de a reprezenta Biserica Ortodoxă Română la Mormântul Domnului Iisus Hristos şi la celelalte locuri sfinte din Palestina biblică. Mai avem şi un schit românesc, la Râul Iordan. El se află într-o zonă deşertică din apropierea Mării Moarte, la 40 km de I