Mihai ZAMFIR
Cealalta fata a prozei
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia „Critica &Istorie literara“,
Bucuresti, 2006, 312 p.
Nu e nevoie sa ne intrebam (cu sau fara artag, dupa caz) ce mari carti de critica literara au aparut pe teren autohton, dupa 1989 – si au aparut citeva, sa nu fim meschini! –, ca sa putem saluta reeditarea unui excelent volum de critica de dinainte de revolutie. E cazul studiului semnat de Mihai Zamfir, Cealalta fata a prozei, carte aparuta in 1988 si reeditata anul acesta la Cartea Romaneasca. Republicarea ei cu minime ajustari stilistice – dupa cum marturiseste autorul in prefata acestei a doua editii – spune ceva despre climatul ideologic din preajma caderii comunismului si mai ales despre „rotitele si suruburile“ cenzurii, care – implicare divina sau pur hazard – mai puteau fi din cind in cind pacalite.
in „exasperarea“ acelor vremuri, uneori, rar, mecanismul imbatabil se fisura, colosul crapa si se mai strecurau pe piata si exceptii, carti care, altfel, ar fi trecut cu siguranta drept „indoielnice“. E curios cum putea sa apara in anii ’80 o carte in care, de pilda, marele Preda e trecut prin sita deasa a eticului, proces din care prozatorul iese destul de sifonat. De altfel, intreaga conceptie a cartii, ideea ei de baza (vizibila inca din titlu), aceea de a se opune (canonului, celeilalte fete a prozei, cea „bineplacuta vederii“, desigur), o fac indigesta, daca nu chiar nepublicabila in acei ani. Construirea unui produs fundamentat pe separarea de majoritate (gest individualist, prin excelenta dezavuat de estetica de extractie neomarxista), chiar facuta sub pulpana nobila a „stilisticii diacronice“, ar fi putut irita spiritele vigilente: „dincolo de fata vizibila si oficiala a prozei, exista si fata ei invizibila, compusa din scrieri pe care destinul le-a nedreptatit, exisa libelli cu un f
