E posibil să mai existe – după Caravana cinematografică, Marea amărăciune, Trenul de noapte, Adolescent ori Spovedania – prejudecata critică potrivit căreia Ioan Groşan ar fi doar un umorist talentat? E posibil, desigur, pe un evantai de interpretări căzînd alături de text, dar cu aerul că-l soluţionează pe înţelesul bietului cititor.

Ioan GROŞAN, Un om din Est, I, Editura Noul Scris Românesc/Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 294 p.

Înainte de a parcurge mult aşteptatul roman promis de excepţionalul nuvelist, Un om din Est, m-am delectat cu o cronică scrisă în Cultura de Andrei Terian, din care ţîşnea pur şi simplu satisfacţia penalizării unei cărţi ratate. Ioan Groşan fusese văzut într-un ofsaid de cîţiva metri de către arbitrul de tuşă fotbalistică, iar din semnalizările repetate ale colegului meu („totul începe să se năruie“, „suită de epistole marca Nutzi, spaima Constituţii“, citind cartea „rîzi mult şi o uiţi repede“, prozatorul „preferă juisările precoce plăcerilor prelungite“, „dezolant rateu al romancierului“, deznodămînt „de un senzaţionalism forţat“) „ieşea“ un roman jalnic, încropit de către un autor ce nu se mai poate desprinde nicicum de un registru al comicului foiletonistic.

De-a dreptul uimitoare această inadecvare critică, o „post-scriere“ a romanului care nu-i sesizează nici arta literară, nici fineţea şi ascuţimea observaţiei, nici desenul impecabil spre memorabil al atîtor scene, nici subtilităţile psihologice ori narative, nici conturul plin al personajelor centrale; în fine, nici romanescul existenţial pe care doi încă-tineri profesori de română dintr-un orăşel de provincie încearcă – la finalul cenuşiu, mizerabil al ceauşismului – să-l ridice la intensităţile şi expresivităţile ficţiunii. În Insula şi, respectiv, în O dimineaţă minunată pentru proză scurtă, Ioan Groşan testase, în cheie gravă şi comică, potenţialu