În 2008, când Kosovo îşi declara unilateral independenţa, poziţia României a fost fermă şi clară, împărtăşită unanim la vârful instituţiilor statului şi de către partidele parlamentare. Era poate un răspuns emoţional, un răspuns sensibil la fantomele transilvane ale trecutului sau la idealizata relaţie a Bucureştiului cu Belgradul. Astăzi, în 2013, vremurile s-au schimbat. Să ne împotrivim lor n-ar ţine de principialitate şi consecvenţă, ci de lipsă de realism politic. În acest moment în UE mai sunt doar cinci ţări care se împotrivesc recunoaşterii independenţei Kosovo, toate unite, mai mult sau mai puţin justificat, de potenţialul de contagiune al precedentului – Spania, România, Grecia, Slovacia şi Cipru. După ce vineri Belgradul şi Pristina s-au înţeles cu privire la viitorul nordului provinciei Kosovo, după ce Comisia Europeană a recomandat luni ca negocierile pentru aderarea Serbiei la Uniunea Europeana sa fie deschise, după ce Preşedintele Germaniei a făcut un apel pentru toate ţările Consiliului Europei să recunoască independenţa Kosovo, după rezoluţia de săptămâna trecută a Parlamentului European, cred că România are toate argumentele pentru a-şi recalibra poziţia. Este important ca, la Consiliul European din iunie care va oferi o dată de începere a negocierilor de aderare cu Serbia, noi să ieşim din zona analizei şi să spunem un „da” clar pentru Kosovo. În plus, trebuie să ţinem cont că un prim pas a fost deja făcut: România acordă vize pe paşapoartele kosovare. Miza Kosovo a fost înţeleasă şi la Belgrad, care ştie că, dincolo de problemele de corupţie şi de crimă organizată, viitorul său în Uniunea Europeană nu are nicio şansă fără normalizarea relaţiei cu Kosovo. O schimbare a poziţiei României nu este în niciun fel un act inamical la adresa Serbiei. Relaţiiile dintre Bucureşti şi Belgrad vor avansa în cadrul proiectului comun european, iar minoritatea rom