Exact ca-n povestea cu „împăratul gol”, de multe ori parcă ne ia Dumnezeu minţile şi nu suntem în stare să vedem nici ceea ce sare în ochi.

O veritabilă legendă s-a creat în ultimii ani în jurul Elenei Udrea, pe care până şi versatul Ion Iliescu a ajuns să o vadă ca pe un politician tenace şi aplicat. Nimeni nu se mai întreabă, atunci când aruncă bani pe proiecte fanteziste, ce back-up are, ce anume a calificat-o pentru o funcţie publică de importanţa celei pe care o ocupă şi în care dispune aproape discreţionar de fonduri pe care nu se ştie de unde le mai scoate guvernul în aceste vremuri de criză în care e nevoie să taie din lefurile şi aşa amărâte ale mulţilor bugetari ca să se poată ieşi la capăt cu cheltuielile încă imensului aparat administrativ.

Ce a condus Elena Udrea până să fie propulsată de încrederea lui Băsescu în scaunul de ministru al Turismului? Care sunt elementele concrete care au calificat-o? Pe ce s-a bazat încrederea că poate exersa o asemenea funcţie? Cine scotoceşte prin biografie vede limpede că nu l-a condus decât pe Dorin Cocoş şi că n-a manageriat alte afaceri decât cea în care a rămas cu datorii imense la BRD. O persoană care nu reuşeşte să facă în bune condiţiuni o afacere privată, are acum pe mână miliardele din care construieşte telegondele pe munţi fără nici o amenajare turistică, bazine de înnot în oraşe care n-au resurse să plătească nici paznicul, săli polivalente într-un cartier fără locuri de parcare şi aşa mai departe. Fiecare bazaconie pe care o aruncă pe piaţă, cu preţul multelor milioane (de euro) este privită cu seninătate şi înghiţită pe nemestecate de către o opinie publică ce pare să nu mai aibă nici o responsabilitate. Opoziţia se luptă pe viaţă şi pe moarte cu gogoriţele pe care le lansează la derută Băsescu, dar nu reacţionează în nici un fel când banii Dezvoltării sunt aruncaţi pe apa Sâmbetei (nu chiar pe