La ora la care cititi aceste randuri eu voi fi deja rapusa, probabil, de nebunia care a cuprins redactia de ceea ce mie mi se pare a fi o eternitate, dar care, dupa cum se jura colegii mei, e de fapt doar o saptamana. Pesemne ca atunci cand esti in infern ti se pare ca timpul se scurge mult mai incet decat in realitate.
Sa nu ma intelegeti gresit - e normal ca intr-o redactie sa domneasca nebunia. Daca nu ar fi tipete, crize de nervi, atacuri de panica atunci cand toata lumea e "calare pe deadline" si alte asemenea evenimente cotidiene, lumea s-ar plictisi, adrenalina ar disparea si probabil ca cititorii ar avea parte doar de stiri senzationale de genul: "Capitala e poluata", "Romanilor le plac telefoanele mobile" sau "Daca nu ati investit in SIF-uri acum 3 ani, ghinion". Si ce farmec ar mai avea viata de jurnalist daca nu ne-am primi zilnic portia de urlete incurajatoare de la seful?
Dar nebunia despre care vorbesc nu are nimic de-a face cu isteria normala a unei redactii.
Este vorba de un rau mult mai mare - fotbalul. Dintr-o data, nu se mai vorbeste despre nimic altceva, televizorul e fixat non-stop pe meciuri (s-au dus zilele cand mai puteam strecura o telenovela in pauza de pranz), iar colegii isi socotesc obsedati numarul de scoruri finale pe care l-au nimerit atunci cand au facut pariurile.
Pentru ca, evident, El Microbisto Maximo a luat initiativa, a facut foi de pariuri, a convins oamenii sa "contribuie" si acum toata lumea asteapta cu sufletul la gura sa vada cine va castiga milioanele (cam cat un weekend la o mare mai curata).
Inainte sa ma categorisiti drept o muiere incuiata care nu stie sa aprecieze frumusetea jocului, trebuie sa precizez ca nu am nimic impotriva sportului in sine.
De ce m-ar deranja 90 de minute in care niste jucatori supraevaluati si supraplatiti (cu foarte putine exceptii) alearga mai mult sau mai
