Există cîteva mărci ale discursului poetic „nouăzecist“ şi ele pot fi observate în toată lirica lui Mihail Gălăţanu, inclusiv în recentul volum România aproximativă. În primul rînd, carnalitatea textului, asociată, la Gălăţanu, cu un demaraj ofensiv. Primul vers este mai mereu percutant („Patria mea e cadavrele care putrezesc“, „totul putrezeşte, iubito. chiar şi părul, iubito“, „Sînt viu, mult mai viu decît voi“...), chiar dacă el se plasează într-un registru voit morbid ori într-unul pseudorealist. Şi într-un caz, şi în celălalt, şi pe scala dintre ele, poate fi uşor recunoscut un ritm al poetului, unul aproape trepidant, publicistic-reportericesc. Prin aceasta, Mihail Gălăţanu este mai apropiat de Daniel Bănulescu (cu care împarte, de altfel, un culoar al erotomaniei descusute) decît de Ioan Es. Pop ori de alţi poeţi ai dezangajării, deprimării, copleşitoarei inerţii. Autorul traversînd România aproximativă e un vitalist şi un expansiv, cu o psihologie specifică trasă în dinamismul şi în caracterul bătăios al poemelor. El e un „nouăzecist“ tipic fiindcă readuce poezia în stradă (a cîta oară?) şi o face să ia act de o realitate înconjurătoare minim filtrată. Apare însă acum o diferenţă importantă faţă de volumele anterioare semnate de Mihail Gălăţanu. Caracteristicile poeziei sale se păstrează, dar obiectul acesteia s-a modificat. Raportul protagonistului musclé cu lumea pe care o simţea a lui s-a schimbat, de asemenea, într-o măsură dramatică. Dacă vechiul scenariu era unul al activismului (fie şi de unul singur) însufleţit, cel nou va expune o dezolare progresivă, în contra naturii ofensive şi a exhibiţionismului marca Gălăţanu. „România“ poetului a fost luată în posesie, alterată mediatic şi secătuită de substanţa ei vitală. Replica, în acest nou context simbolic, va fi una extrem de interesantă, sub raport psiho-moral; dar mult mai puţin convingătoare lit