În toamna lui 2009 s-a întîmplat să locuim – eu, Mircea şi băieţelul nostru, Gabriel –, vreme de şase luni, la Berlin. Am ajuns în septembrie şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l înscriem pe copil la şcoală. O să trec peste stresul iniţial – după o foarte serioasă verificare psihologică şi medicală a copilului, făcută încă de la început, a trebuit să mai completăm nu ştiu cîte hîrtii pe la tot felul de instituţii – , ca şi peste primele săptămîni de şcoală, cînd am descoperit că un copil de şase ani se poate juca în clasă, are lego pe măsuţele de pe coridor, iar în curte îl aşteaptă vreo trei tobogane. Scrisul nu vine ca o corvoadă, fiindcă grafia este foarte simplificată: literele de mînă seamănă, cum e şi firesc, cu cele de tipar. Orele de sport sînt o plăcere, iar ieşirile în parcul din apropiere au ritmicitate.
DE ACELASI AUTOR Cine ne mai educă La mijlocul verii Colectivul era format din douăzeci de copii, majoritatea avînd altă etnie decît cea germană. De aceea, cînd am fost întrebaţi de religie, am crezut că-i o simplă formalitate. Oricum, ortodox nu contează, ne-a spus directoarea, şi-a bifat ceva într-un tabel. Din săptămîna următoare, Gabriel a început să facă un curs de Cunoştinţe despre societate sau cam aşa ceva, ceea ce părea rezonabil, atîta vreme cît ţara de împrumut îi era deocamdată destul de opacă. Cu germana mea onomatopeică, am reuşit să aflu într-un tîrziu că doar o parte dintre copii se duc la ora cu pricina. Şi ceilalţi? am întrebat. Sînt împărţiţi la orele de religie catolică sau religie protestantă, după opţiune. Deci ăsta era motivul pentru care colegii lui Gabriel aveau nume îndeosebi musulmane!? La puţin timp după această discuţie, Gabriel a început să participe la orele de religie... catolică.
Cum binele nu ţine niciodată prea mult, am hotărît să-mi pregătesc copilul pentru şcoala care îl aştepta în ţară. Cumpăr