Ca orice artist care apelează la satiră şi la sarcasm, Horaţiu Mălăele vede monstruos şi simte îngrozitor...
Horaţiu Mălăele face parte din rara familie a virtuozilor care pot reproduce la un singur instrument ciripitul păsărilor într-un crâng potopit de flori, uruitul roţilor de tren sau un întreg concert, la care participă vioara, violoncelul, toba, cornul, clarinetul, harpa, trompeta şi ţambalul, uneori cuţitul şi tingirea; prestaţia sa, dincolo de rafinamentul desăvârşit, păstrează ceva şi din aerul unui magician ce scoate dintr-o pălărie, ba iepuraşi, ba cărţi de joc sau chiar o întreagă herghelie de suflete aflate în devălmăşie. Această virtuozitate pleacă întotdeauna de la exagerarea unor trăsături de caracter şi prelungirea lor într-un grotesc bine temperat. Însuşi artistul este construit din linii asimetrice, din unghiuri şi spirale, ce se rotesc în aer, alcătuind o construcţie bizară, care stârneşte când râsul, când lacrimile, iar la sfârşitul prestadigitaţiunii, aplauze şi ovaţii ca pe stadion.
Dacă publicul se lasă sedus de arta sa, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu actorul, care îşi are propria sa filozofie despre spectacol. Aplauzele nu-l încălzesc nicicâtuşi de puţin, el s-a obişnuit atât de mult cu ele, încât le acordă tot atâta importanţă ca unui duş mai degrabă rece decât cald. Cu sau fără ovaţii, Horaţiu Mălăele rămâne la fel de lucid, la fel de sceptic în privinţa naturii umane. Ştie că totul nu e decât o iluzie, o impresie de moment şi că firea omului e schimbătoare ca şi vântul.
Horaţiu Mălăele cochetează cu spectatorii, le trimite bezele, aplaudă şi el, la un mod caricatural. Uneori apelează şi la fumigaţii. Înfăşurat într-o perdea de fum, actorul nu uită nici de joben, nici de bastonul magic, cu ajutorul căruia trasează cercuri concentrice în aer pentru a se arunca, acoperit de flăcări, în interiorul lor. Rând pe rând de
