Bilanţurile criticilor de la sfîrşitul unui an editorial au darul de a supăra pe mai toată lumea. Oricum ar fi ele făcute, nu sînt făcute bine. Dacă un critic îşi propune să facă judecăţi de valoare cît mai fine şi să ierarhizeze apariţiile din interiorul unui gen (poezie, proză, critică şi istorie literară), astfel încît, în urma textului său, să se vadă în mod clar un podium şi un cîştigător, criticul respectiv este acuzat că are o viziune „competiţională“ asupra literaturii; şi că, în analiza acesteia, ideea de top, configuraţia de podium şi conceptul de cîştigător nu pot pentru ca să intre. Dacă însă acelaşi critic, renunţînd la ideea supărătoare de top şi la conceptul nefericit de cîştigător, listează o serie de titluri importante apărute în anul editorial despre care vorbeşte, el va fi certat că lucrează cu liste şi că evită, deliberat, să spună publicului cititor care sînt cărţile foarte bune dintre cele menţionate. Dacă între Scylla valorizatoare şi Caribda menţionării, criticul literar se descurcă să iasă la lumina aprecierii, va fi întrebat de ce cutare titlu i s-a părut mai bun decît altele; care este „motivaţia“ lui estetică pentru care apreciază, să spunem, mai mult Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului decît alte romane, citate sau necitate în bilanţul său. Ca să se justifice, criticul va trimite atunci către o cronică amplă a lui publicată, cu cîteva luni în urmă, despre romanul respectiv. Însă ar fi o naivitate să credem că asta îl ajută să scape. „Discuţia“ abia începe, fie pe un blog, fie pe altul; şi ea duce inevitabil către „incompetenţa“ cronicarului literar şi către „lipsa lui de onestitate profesională“. Dacă acelaşi critic despre care vorbim nu răspunde comentariilor de pe blogul cu pricina, el va fi considerat infatuat, arogant, arivist, un ins, adicătelea, care s-a „ajuns“ pe spinarea bieţilor scriitori despre care n-a scris – şi pe cea a au