După toate regulile, romanul lui Andrei Codrescu, Mesi@ " (Editura Polirom, 2006) ar trebui tratat ca o carte străină. Ceea ce şi este. E scris în engleză, apărut în Statele Unite acum mai bine de 7 ani, a avut succes într-o Americă bizară din care de altminteri se şi hrăneşte serios. Pe de altă parte, în limba română, iată, ne aflăm deja la a doua traducere (nu doar ediţie, aşadar), care continuă valul de cărţi publicate în ultimul timp de Codrescu. Situat simetric între Scrisori din New Orleans şi aşteptatul Wakefield, romanul poate beneficia acum de un context românesc mai potrivit, cu entuziasme temperate şi bibliografii deja puse la punct. Pentru publicul de aici, Mesi@ e aproape o altă carte decât fusese în 2000. Sau, cel puţin, nu pare singulară şi nu vine de niciunde. Atunci, ca şi acum, însă, numele de pe copertă spune mai multe decât locul apariţiei. Va fi, cred, din ce în ce mai greu să punem textul înaintea autorului, să nu rămânem pe loc în spaţiul intermediar şi protector dintre cartea străină şi scriitorul român. Acesta e motivul pentru care ne permitem şi asemenea rarisime excepţii.

Putem vorbi deja despre o receptare românească a cărţilor lui Andrei Codrescu. Fireşte, venită cumva din afară, cu prospeţimile şi sclipirile ei, cu obsesiile, cu clişeele şi cu încăpăţânările inerente. În tot cazul, altele decât cele americane. Dacă în linii mari, sociologismele de orice fel sau celebra corectitudine politică nu ne-au prea afectat, demonul insidios al teoriei încă ne face cu ochiul. Cartea riscă de fiecare dată să legitimeze dileme conceptuale în cele din urmă independente de ea. Să adopte întrebări pe care nu le conţine. Care e legătura dintre volume cum sunt Alien Candor ori Contesa sângeroasă şi etichetele în care ne împotmolim constant? Nu mai departe decât pe coperta a patra, Radu Pavel Gheo vede în Mesi@ "un manual de postmodernism". Mă