De ce simte nevoia interlocutorul să nu-l contrazică pe ascultător? Pentru că interlocutorul e politician, iar ascultătorul, un posesor de voturi.
Cu ceva timp în urmă am profitat de un dialog cu Paul Grigoriu la Ora presei, de pe Antena 2, pentru a-l întreba dacă are încredere în cei care intervin telefonic la emisiunea sa de la RRA, Sfertul academic. Potrivit desfăşurătorului, după ce interlocutorul a răspuns la întrebările moderatorului, urmează să facă acelaşi lucru cu întrebările puse prin telefon de ascultători. "Sfertul academic" se difuzează zilnic (excepţie făcând sâmbăta şi duminica) la ora 14:00. Cum tocmai atunci ajung acasă pentru a trimite editorialul de la Jurnalul Naţional, deschid, dintr-un automatism, pe Radio România Actualităţi. Şi de fiecare dată când ascult intervenţiile telefonice ale ascultătorilor cad pe gânduri. E ora două după-amiază a unei zile de lucru. Suntem – se zice – în capitalism, orânduire despre care socialiştii lui Gherea şi Nădejde spuneau că e a goanei turbate pentru a-ţi asigura existenţa.
Că interlocutorul din studioul lui Paul Grigoriu a găsit timp şi energie să străbată coşmarul traficului bucureştean, să urce cu liftul sau pe scări şi să mai şi răspundă la întrebări, e de înţeles. Fiind vorba de un politician, tot ce face el pentru emisiunea lui Paul Grigoriu se înscrie, ca să zic aşa, în fişa postului. În România democraţiei abia scoase de la cuptor, politicianul are drept principală activitate smulgerea de voturi. Muncitorul dă cu barosul. Croitoreasa împunge cu acul. Cosaşul mânuie secera. Politicianul dă din gură. Cea mai lesnicioasă şi cea mai de prisos activitate a omului după despărţirea de maimuţă. Ascultătorii însă, care intervin cu întrebări, sunt de neînţeles.
A-i pune politicianului o întrebare nu e o treabă simplă. Trebuie mai întâi să asculţi emisi